În muzică se întîmplă cîteodată ca valoarea să nu fie recunoscută. Ca şi în viaţă, de altminteri. Creează omu’, scrie, compune, şi nimic. Toţi tac chitic. Refuză să aplaude şi să elogieze. Aşa stau lucrurile şi cu trupa James. Cîntă de vreo 30 de ani şi o face foarte bine. Cu toate astea, nici un răsunet sau întîmpinare encomiastică. Nu tu premii, nu tu glorie, nu tu nimic. Şi ce credeţi că şi-au spus cei de la James? Noi să fim sănătoşi, că muzica vine de la sine. Zis şi făcut. Au scos o mulţime de albume.
Trupa s-a înfiinţat în Manchester, în 1982, cînd, studenţi fiind, Paul Gilbertson (chitară), Jim Glennie (bass), Gavan Whelan (tobe) şi vocalistul Tim Booth au hotărît că au un cuvînt de spus în muzică. Nu mult timp după asta, i-au atras atenţia lui Morrissey de la The Smiths, care i-a ajutat să se lanseze. Partea proastă e că în anii ’80 au fost comparaţi prea mult cu The Smiths. Trupa a reuşit să iasă de sub mantia lui Morrissey, în cele din urmă. Au debutat cu albumul Stutter în 1986. Recunoaşterea a venit mai tîrziu, în 1991, cînd au dat lovitura cu piesa Sit down. Cele mai bune albume James au fost scoase în anii ’90, dacă nu ţinem seama de formidabilul Pleased to meet you. Deşi a fost lansat în 2001, albumul are un sound specific deceniului anterior. Au cucerit colegiile americane, lucru ce n-a fost la îndemîna multor trupe britanice. Numai dacă ne gîndim că Oasis sînt nişte mari necunoscuţi acolo. Au colaborat cu Brian Eno, care i-a ajutat să-şi găsească drumul ca pe atîţia alţii (vezi U2, David Bowie etc.). Au mai avut parte de ceva hituri ca Getting away with it, Ring the bell, care au făcut vîlvă mai degrabă în concerte şi festivaluri; în mediul studenţesc cu precădere, căci trebuie spus că muzica lor place în mod deosebit tinerilor studioşi şi delicaţi. E tocmai bună de ascultat în timpul sesiunilor, în căminele studenţeşti. Dar mai a
