Pisa. În plină Toscană, zonă tradiţional de stînga. Orăşel universitar, cosmopolit prin forţa lucrurilor. Aici, pe stradă, cine nu-i student e profesor. Vînzătorii ambulanţi africani, cei care iau imediat pulsul locului, se adresează tinerilor cu „amico mio“ şi celor mai puţin tineri cu „dottore“. Pe un perete, în apropierea gării, cineva a mîzgălit cu negru: „Rumeno, ti buco il cranio“. Vrea, adică, să ne crape capul. O fi avînd omul motivele lui. Deşi nu-s mulţi români la Pisa, mai ales nu sînt mulţi muncitori români. În două săptămîni, am auzit doar de trei ori româneşte, o dată erau clar studenţi. Spre liniştea mea, aceasta era singura inscripţie antiromânească din zona prin care mă învîrteam. Predominau, de departe, referirile puţin elogioase la fotbalul livornez (la suporterii respectivului sport, ca să fiu mai precis), mesajele de amor şi sloganurile anarhiste. Dintre ele, m-a pus pe gînduri „Capitalul rezistă, dar nu convinge“: firesc, convingerile interioare sînt al naibii de greu de clintit. Genial în directeţea lui abstractă mi s-a părut îndemnul: „Fotti il sistema“. Mai greu de pus în practică. Habar n-am cum arată cei care scriu măscări şovine pe pereţi. Dar îi ştiu bine pe unii dintre cei care se simt ruşinaţi de alunecarea asta aproape fascistă a ţării lor şi încearcă să i se opună. Sînt dintre cei care generic se pot încadra la stînga – una foarte largă, mergînd de la cei hotărîţi să distrugă sistemul prin orice mijloace politico-erotice (vezi mai sus) pînă la catolici cît se poate de paşnici. Sînt, majoritatea, intelectuali: de dreapta sînt muncitorii – şi săracii, fireşte. Culmea, sînt tocmai cei pe care mare parte dintre intelectualii români îi snobează: prostănaci de stînga, ne-nvaţă ei pe noi cum e cu marxismul... Cei pe care îi ştiu sînt oameni normali, foarte luminoşi, cu mult umor, cu o memorie suficient de exersată ca să nu uite că, nu