Metamorfoza noroi-praf in Bucuresti este o chestiune de anotimp, dar si una de civilizatie. Cat este ea de veche, se stie. Practic, dintotdeauna. Problema este alta. Cand a fost altfel? Coabitarea cu praful si noroiul a devenit o traditie cu adevarat urbana, desi este preluata din lumea satului.

Inca din secolul al XVI-lea s-au pastrat informatii despre miasmele si mocirla care rasareau de sub pavelele de lemn cu care erau pavate principalele "poduri" ale targului, pana la baltitele mahalale de margine, nepavate, pe ale caror ulite carutele lasau urme adanci in noroi. Peste secole, descoperim ca "izvorul principal al stricarii aerului in Bucuresti este solul murdarit de oameni si animale, strazile rau pavate, rau intretinute, contaminate de bolnavi, circulatia vehiculelor de transport si a oamenilor, emanatiunile din canale, locuinte si industrii."

Cum omul nu poate modifica nici clima, nici terenul, el poate lupta "contra murdariei drumului public; locuitorii sa nu depuna fecale, urine etc. pe drumul public; sa se faca urinoare si cabinete publice; sa se pedepseasca sever acei care murdaresc strada cu fecale sau urine; sa se stranga excrementele animalelor. Sa se interzica cu desavarsire scuiparea pe strazi, fapt ce se aplica in unele orase din Germania si Statele Unite". Randurile de mai sus apartin unui medic din anul 1914. El descrie un Bucuresti in plin Belle Epoque, incarcat de praf mai tot timpul anului si amenintat de noroiul iernii, indeosebi dinspre cartierele marginase.

"Calitatea aerului ce respiram in Bucuresti este indicele cel mai evident al starii igienice generale a orasului. Astfel, cu cat aerul din Bucuresti este mai lipsit de praf, de fum, de diferite mirosuri, cu atat vom fi mai siguri ca, pe de o parte, pavagiul, curatenia si circulatia de pe strazi sunt mai ingrijite, si, de pe alta parte, repartizarea industriilor este mai bi