Literatura nu are viitor, nu poate avea un viitor. Literatura are doar prezent. Ea este un viciu, atât pentru cel care o scrie, cât şi pentru cel care o citeşte. Un viciu nu poate muri, el se perpetuează, e poate lucrul cel mai rezistent la timp, tocmai fiindcă îşi reinventează mereu prezentul. Dacă este părăsit, viciul trece în alţii. Timpul literaturii se aseamănă cu timpul din Muntele vrăjit. Înmulţiţi de câte ori vreţi timpul lui Thomas Mann din tării şi veţi obţine timpul literaturii. Acel timp care - spune el - "nu era asemenea celui măsurat de orologiile din gări, ale căror ace înaintează cu smuciri, din cinci în cinci minute, ci mai curând semăna cu cel al minutarelor de la ceasornicele mici la care mişcarea acelor este invizibilă, sau cu al ierbii pe care nici un ochi n-o vede crescând, deşi ea creşte în mod neîndoios;" Literatura are viteza şi revenirea ierbii, ea creşte în mod neîndoios. Ea există prin propulsie lăuntrică. Devenirea umană e mai clară, în această privinţă. Bunăoară tânărul Teddy, spune Thomas Mann, "într-o bună zi (...) - fireşte însă că nu putem spune anume care zi - totuşi într-o bună zi n-a mai fost chiar atât de tânăr. Doamnele nu mai puteau să-l ţină pe genunchi ca în acele dimineţi când, sculându-se din pat, îşi punea în loc de pijama un costum de sport şi cobora în hol. Pe nesimţite, situaţia se modificase, căci acum el era acela care le lua pe genunchi în anumite împrejurări, ceea ce prilejuia, atât lui cît şi lor tot atâta plăcere, ba poate chiar mai multă". Iar dacă tânărul Teddy "muri de boala pentru care se dovedise mai apt", iată că literatura nu este aptă pentru moarte. Doar viaţa e aptă pentru moarte. Literatura nu este vie doar în măsura în care transcende viul, precum doar viciul îl mai transcende. Literatura nu poate avea nici trecut, nici viitor. Omul moare, povestea creşte. Povestea poate trăi şi fără om, dar niciodată î