Cel mai spontan elogiu pe care îl poţi aduce unei cărţi este să-şi doreşti să te numeri printre personajele ei. Să vrei să fii martorul viu al întîmplărilor de acolo. Să nu mai trebuiască să resimţi distanţa ce te separă de protagonişti ca pe un motiv de frustrare. Dorinţa aceasta de absorbţie livrescă într-o altă dimensiune culturală îşi are două cauze.

Prima este că intuieşti prea bine că, în comparaţie cu viaţa pe care o duci zilnic, există vieţi cu adevărat binecuvîntate: binecuvîntate de prezenţa unei pasiuni şi transfigurate de perspectiva unui ideal. Asemenea oameni atinşi de graţia unui sens îşi petrec zilele sub un alt regim spiritual şi într-un alt ritm al minţii. Parcă o acceleraţie providenţială le-a intrat în vine iuţîndu-le sîngele în direcţia atingerii unui scop. Căci asta e uimitor în cartea lui Heisenberg: că vezi în ea cum oameni cît se poate de normali intră deodată într-o precipitare a gîndului. Şi devin anormali. Precipitarea e de natură teoretică şi gîndul e de sorginte fizică. Zeul lor e mecanica cuantică şi duşmanul lor este neputinţa de a cădea de acord asupra consecinţelor acestei mecanici. Şi astfel, cuplaţi parcă la o sursă galvanică de însufleţire interioară, preocupările lor capătă tenta insolită a unei investigaţii stranii: o investigaţie căreia îi putem spune oricum - speculativă, reflexivă sau meditativă - dar în nici un caz "fizică". Şi asta deoarece fizicienii aceia atît de banali, ba chiar şterşi ca impresie umană, din momentul în care încep să mediteze pe marginea propriei discipline, încetează să mai fie fizicieni: nu mai vorbesc normal, nu se mai gîndesc la lucruri normale şi, într-un cuvînt, încep să fie filozofi. Pe scurt, îşi pun întrebări în privinţa fundamentelor existenţei şi fac figura unor insomniaci cărora nelămuririle teoretice le-au spulberat liniştea.

A doua cauză pentru care ţi-ai dori să t