Petre Pandrea a murit acum 40 de ani şi anume la 8 iulie 1968. Împlinise de puţină vreme 64 de ani (s-a născut la 26 iunie 1904) şi ar fi avut nevoie de încă atât numai ca să povestească ce trăise. Eu, semnatarul acestor rânduri, mă apropiam pe atunci de vârsta de 21 de ani, eram student la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti şi mă aflam, cu mulţi dintre colegii mei, pe o tarla de grîu de lângă Galaţi, la "muncă patriotică" (încărcam în camioane baloţi de paie, sub soarele dogoritor). Nici eu, nici colegii mei nu ştiam nimic de Pandrea Pandrea, nici nu auzisem de el. Dacă am fi ştiut, ne-am fi dus in corpore la înmormântarea lui, aşa cum fuseserăm cu un an în urmă la cea a lui Tudor Arghezi.

Opera lui Petre Pandrea, imensă şi clocotitoare, must care fierbe, cum ar fi spus Octavian Goga, ar fi însemnat foarte mult pentru formarea noastră, din punct de vedere moral şi cultural. Dar miile de pagini de însemnări de jurnal şi memorii scrise între 1952 şi 1958 (care îi aduseseră autorului o pedeapsă de 15 ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică) se aflau în seifurile Securităţii, de unde aveau să fie descarcerate abia după 1989, de devotata fiică a scriitorului, Nadia Marcu-Pandrea. Iar primul volum din seria consacrată acestor texte, păstrând încă pe ele umbre de gratii şi sârmă ghimpată, avea să apară abia în anul 2000, în conformitate cu profeţia autorului: "Va veni şi anul 2000. Abia atunci se vor scotoci arhivele ca să se reconstituie etapele, atmosfera, echipierii, eroii, dracii, sfinţii, precursorii, moşii şi strămoşii. În anul 2000 voi reînvia, efemer, ca scriitor de memoriale."

Dacă n-a fost pusă în circulaţie la timp, opera lui Petre Pandrea trebuie cunoscută măcar acum, de noile generaţii, intoxicate cu scrieri ale unor autori fără valoare, dar la modă (sau preferaţi din motive obscure de autorii de manuale