Inspiratia e un lucru ciudat, uneori poate fi confundata cu usurinta, cu cheful de a scrie. Adevarata inspiratie e aceea omologata a posteriori, dupa ce te-ai departat fizic (in timp) si emotional de momentul izbucnirii.
Si inspiratia si constiinta critica sunt in egala masura trebuincioase poetului. Raportul neclar intre aceste doua componente esentiale ii da volumului in discutiea o lipsa de unitate si o subreziciune constitutive. Lucrul cel mai deranjant este acela ca autorul (de formatie stiintifica si teologica) confunda domeniile. A vrea sa scrii poezie docta, documentata, este o contradictie in termeni, o utopie paguboasa si pentru domeniul inefabilului (arta) si pentru cel al exactului (stiinta). Teoremele poetice ale lui Basarab Nicolescu constituie acea exceptie care confirma regula; insa acolo claritatea carteziana a ideii nu era nici o clipa tradata de aburi emotionali, ci doar indulcita de limba in care au scris Valery si Mallarme.
Si totusi, insulele razlete de poezie adevarata ne fac sa nu absolutizam noi insine etapa de fata, sa-i acordam autorului sansa unei evolutii. In fond, debusolarii generale ii cad prada nu numai debutantii. Intre magnetismul literaturii de consum, opacitatea criticii literare, elitismul turnului de fildes, ori iconoclastia programata, cui i-ar veni usor de ales?
O hermeneutica ironica a titlului volumului ne spune ca poetul incepe cu cuvantul catactombe si sfarseste cu cuvantul viu, intre ele existand inca trei cuvinte. Ei bine, daca fiecare cuvant ar reprezenta cate o parte a cartii am putea spune ca prima dintre ele, aceea a catacombelor, este rebarbativa, neluminata de fior liric, iar ultima este mai degajata, de-un romantism post-modern gen O'Hara. Nu-i neaparat o evolutie, ci doar experiente (unele alaturi de alti colegi de generatie) diferite, atestand nevoia de altceva ce sta la baza constiintei cr
