Arde, doamne, din adâncuri/ Pleava oaselor rămase/ Adunată-n patru scânduri/ Putrede, şi toate roase.// Şi o pune laolaltă/ Cu tăcutul din durere,/ Ca să vezi de se mai ceartă/ Cu minciuna din tăcere.// Şi te rog, înseamnă locul/ Unde treptele sunt puse/ Până nu se stinge focul/ Şi durerile nu-s duse.// Arde, doamne, câte toate/ Au rămas neputrezite/ în cenuşa de la moarte/ Să nu mai fie trăite.// Spaima lor fă-o pierdută/ Sau de nu, o rătăceşte/ Poate vine şi se culcă,/ Să vedem cine-o trezeşte?// Arde, doamne, necredinţa/ Aşezată-n vârful scării/ Şi aruncă-n hău căinţa/ De la lacrima tăcerii". Stimate domn, citesc din timp în timp versurile pe care mi le trimiteţi cu nădejdea unui ajutor, de publicare, de scoatere la lumină. Nu fac decât să pun sub privirile cititorului, şi el singuratic, neputincios şi nepriceput la facerea de bine. A citi din când în când câte-o rugăciune, este şi aceasta o facere de bine. Cu tandreţe, întru mângâierea celui ce se crede risipit şi de nimenea cules, vremea trecându-i-se, crede dumnealui, fără bucuria unei cărţulii, pentru nepoţi. Să-l ţină pe moşul în raftul bibliotecii şi să-şi amintească de strădaniile vieţii lui. Credinţa domniei voastre, cum că cheile acestei fapte ar fi aici, la mine? Găsirea unui editor? Mai multe condeie lămurite asupra fenomenului care sunteţi, care să vă transcrie versurile întocmai cum le-aţi scris, cum le-aţi rostit. Să apucăm ziua aceea de bucurie cuviincioasă când lumea dintr-o librărie timişoreană să vă îmbrăţişeze îndelung. Până atunci, înţelesul înăbuşit al cuvintelor dintr-o scrisoare din iunie 2008, canicular: "Cu toată neputinţa dorinţelor mele, pline cu tăcutul timpului trecut şi ne-nţeles de mine. Târziul blestemat mă cheamă se ies la lumina tăcutului din mine. Blestemul neputinţei mă muşcă din măruntaie ca o fieară, fără să-i simt durerea. Neputinţele mele vâslesc în necunoscut. Slavă ţie nep