Dacă prezenţa lui Kogălniceanu în istoria literaturii române nu se explică prin intermitenta sa activitate de prozator ori dramaturg, ci prin modul în care el a influenţat literatura română, prezenţa lui Bălcescu în acelaşi context ascultă de altă dinamică: fără să fi scris literatură propriu-zisă, fără a fi meditat la sensul actului creator, fără să fi fost participant la mişcarea literară a epocii, Bălcescu intră în literatura română ca personaj, ca prezenţă literară; întruchipînd, prin propria sa existenţă, idealurile paşoptismului la modul eroic, Bălcescu a devenit referinţă naţională. Nu a fost literar, ci mai degrabă subiect de literatură, cu destin exemplar, construit pe modelul sacrificiului individual.

Atunci cînd un tînăr strălucit şi fascinant, cum a fost Bălcescu, se sacrifică fără şovăială sub ochii celorlalţi, el se transformă aproape obligatoriu în punct de plecare al unui mit. "Mitul Bălcescu" a luat naştere de îndată ce autorul s-a sfîrşit departe de ţară, la vîrsta cristică de 33 de ani. Iar literatura provocată de insolita sa trecere prin cultura noastră avea să se materializeze mai întîi printr-o pletoră de poezii scrise de prieteni (Bolintineanu, Bolliac, Alecsandri etc.), apoi în opere compuse de autori romantici care nu-l cunoscuseră personal (Eminescu), în fine - în scrieri tardive, pînă spre a doua jumătate a secolului XX.

Unicitatea lui Bălcescu în romantismul românesc decurge din aceea că, pentru noi, existenţa lui a devenit mai importantă decît opera, în cadrul unui veritabil act romantic total, ne pasionează nu atît fragmentele lăsate de un istoric ce n-a putut ajunge la dezvoltare completă, cît modul special în care acest istoric şi-a trăit viaţa. Nu întîmplător mai unitară şi cea mai valoroasă parte a operei lui Bălcescu (la fel ca şi a altor paşoptişti) o reprezintă corespondenţa personală, seismograf scriptic