La 1900, comert ambulant insemna orice vanzare care se facea "din casa in casa, din loc in loc, in locurile deschise, in barace, maghernite sau rafturi dresate pe piete, strade, infundaturi de curti, ganguri, porti de casa sau orice alte intrari".
Vreo regula de igiena? Cel care vindea sa nu aiba "vre-o boala contagioasa sau desgustatoare". Si se interzicea vanzarea pe strazi a derivatelor din carne si a painii. Dar painea se putea vinde in carute. Iar in acest caz carutele purtau table mari, care indicau numele patronului si pretul painii. Carutele aveau numere si aveau cantare. Autorizatia nu era necesara pentru cei care vindeau in balciuri sau in iarmaroace pe timpul cat ele durau, pentru cei ce comercializau prin localitati marfuri anume specificate sau vindeau ziare, carti, brosuri. In aceasta categorie intrau si lautarii, care puteau "exercita profesiunea lor oriunde si in orice timp".
Aveau nevoie de autorizatie insa jucatorii de maimute si ursi, flasnetarii (numiti "orgi de barbarie"), cei care pretindeau ca prezic viitorul, saltimbancii. Romania de atunci era inca in plin Orient, cu tot Occidentul care-i batea pe la porti. Comersantii ambulanti, cum erau numiti acesti vanzatori de orice sau marchitani, erau peste tot. Mai cu seama dupa Regulamentele Organice. Cei mai multi erau olteni. Marfa lor era de toate felurile si, fireste, depindea de sezon: primavara - trufandale, vara - zarzavaturi, toamna - pometuri. Peste tot se auzea glasul plangator si neobosit al olteanului: "Hai la pere, draganele de Pitesti, struguri numai mischet..." Din secolul al XVII-lea, exista in Bucuresti o mahala a oltenilor. Din veacul al XIX-lea, era si o strada. Oltenilor li se alaturau albanezii, care vindeau inghetata cu vanilie sau cu zmeura, bulgarii, care aveau monopolul cultivarii si vanzarii zarzavaturilor, turcii - cu dulciuri si racoritoare, evreii - cu del
