Citind volumul de publicistică al lui Barbu Cioculescu, cu ecleziastică umoare intitulat Zădărnicii, mi-am amintit de un altul, al lui Tudor Arghezi, Tratat de morală practică (ulterior, a doua vocabulă neologistică a fost înlocuită de una neaoşă, pravilă). Aceeaşi îmbrăţişare largă de subiecte ale actualităţii întoarse pe toate feţele precum un obiect într-un bazar, pe care nu te hotărăşti dacă să-l cumperi sau nu, aceleaşi negocieri prelungite, voluptuoase în jurul sancţionării lor. Împătimit, graţie fibrei d-sale valahe, id est sudice, de tot ce e prezent concret, suculent, de cromatica pestriţă a imediatului, Barbu Cioculescu ia totodată distanţe faţă de acesta prin postura moralistă ce-i este proprie, care se slujeşte, ca şi la bardul Cuvintelor potrivite, de mijloacele unei scriituri, acuzat expresive. Preferenţial, de ironie, intrînd în alonja acesteia exagerările burlescului precum impulsuri ale unei temperamentale, irepresibile energii. Să reprezinte ironia "felul cel mai rafinat de-a exprima defectele altora" cum spunea John Locke? Nu e numai atît, deoarece Barbu Cioculescu nu ezită a-i întoarce tăişul asupra sa însuşi, cu un gest echivoc ce-i sporeşte categoric credibilitatea: "Am început să scriu articole la gazetă, declară d-sa fără clipire, în felul în care unii se apucă de strîns timbre poştale, dezlipind în apă călduţă, de pe un plic, mărci de o deosebită frumuseţe. Mai pe urmă cumpără pachete de cîte o mie de bucăţi, în majoritate în valoare de un cent - neştampilate. După care se achiziţionează un clasor". Să aibă Barbu Cioculescu un suflet de colecţionar, de "filatelist" sui generis, aşa cum dă de înţeles? Nu e cu neputinţă. Adunînd tipuri omeneşti, evenimente de diverse calibre, situaţii, anecdote, dar şi replicile-i personale, grafiate cu amuzată pacienţă, d-sa ne oferă clasorul lor, constînd dintr-o severă (avem impresia că exagerat de severă) s