Rămâne să ne povesteşti în scrisori, Micaela, să ne spui, dar tu nu scrii cu uşurinţa cu care ar face-o însuşi Alec, dacă s-ar mai putea. Să ne povesteşti cumva, să găseşti o modalitate în singurătatea care-a intervenit între timp. Cum au fost cele din urmă zile şi nopţi, clipele luminoase şi cele de umbră, de întuneric, veghind sufletul lui speriat de trecere, liniştindu-se în plutirea în direcţia cer. Rămâne să ne spui tu, care ştii cel mai mult, Micaela Lungu. Mai mult decât că era în nişte zori iunieni, şi părea că doarme liniştit, la cinci, acoperit de sânziene aurii şi albe, ca între timp el să alunece tăcut din somn în somn, până-n departele de neatins, de neînţeles, de neacceptat...

Rămâne să ne spui tu mai mult decât că era în nişte zori, şi să plângi că nu ţi-a dat de înţeles ce se va întâmpla după plecarea ta de la căpătâiul lui, târziu după miezul nopţii, gândindu-te că-l vei revedea a doua zi şi veţi sta iarăşi de vorbă. Nu ne putem imagina întâmplarea, dacă a simţit, presimţit întâmplarea altfel decât ca pe o slăbiciune din care te salvezi acceptând, primind adormirea ca pe un înger de răcoare atoatecuprinzător. Cum va fi fost, dragă Micaela, cum, când ai aflat tu, singură din clipa aceea de gol, resimţind singurătatea enormă în absenţa lui...

La moartea unui poet, ce ne rămâne de făcut? Ne rămâne să înţelegem tot restul, cu tot ce n-am putut pricepe pe vremea când îi auzeam vocea voalată la telefon, de emoţia auzirii. Ce faci, cum te simţi, cum te descurci? Nimic despre starea lui în înrăutăţire rapidă, discret, duios, sensibil. Când îi primeam scrisorile şi desenele, cărţile cu dedicaţie, cu linia tremurătoare a cuvintelor şi culorilor, cuvinte şi imagini superbe, poemele pe care i le ceream pentru revistă. Se conforma înţelegând de ce i le ceream cu fervoare, nădăjduind că scriind va ţine soarta la distanţă şi sfârşitul nu