în viaţa profesională a fiecăruia dintre noi se află destule "ziduri părăsite şi neisprăvite" peste care dăm, în genere, când căutăm, asemenea lui Manole, locul potrivit pentru o construcţie nouă. Întrucât viaţa mea nu face excepţie, le voi recapitula aici pe cele mai importante.
Primul domeniu în care am eşuat a fost critica literară. Simţul meu critic s-a format şapte ani la rând, în cenaclul de marţi, Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu. După partea destinată lecturii a întâlnirilor noastre săptămânale, urmau discuţiile. Încetul cu încetul s-a creat obişnuinţa ca începutul să-l fac eu şi să lansez cea dintâi părere. Trebuia, vrând-nevrând, să am reacţii rapide şi eficiente, să fiu atentă, să încerc să înţeleg şi, mai ales, să dau judecata de valoare, fără ajutorul unor opinii preexistente. Era riscant: cei care au experienţa cenaclurilor ştiu că adesea prima opinie are mari şanse să fie răsturnată, că vorbitorul se poate face de ruşine, prin neatenţie, prin superficialitate sau prin inadecvare. Cei mai prudenţi aşteptau măcar două-trei păreri înainte să vorbească. Criticul Florin Manolescu, prezent la unele întâlniri de marţi, mi-a spus la un moment dat că aş fi potrivită pentru cronica de întâmpinare. Îmi amintesc că m-am mirat, pentru că pe vremea aceea mă credeam poetă, dar, cum în studenţie asemenea aprecieri făcute în treacăt, au un efect imprevizibil, m-am simţit flatată şi nu mi-a trebuit mult să cred că lucrurile stau întocmai. Astfel că atunci când, după 1990, am început să scriu recenzii în revista Contrapunct, nu m-am întrebat dacă sunt în rol, iar în 1993, când dl. Nicolae Manolescu, directorul revistei România literară, mi-a oferit cronica, eram deja, îmi închipuiam eu, un critic format.
Mi-au trebuit încă trei ani de scris săptămânal la revista pe care o preţuiam cel mai mult ca să-mi dau seama că a şti dacă o carte
