Dimineaţa, lucrez: scriu, cu capul în ceaţă, câteva fraze al căror rost este să dea dimensiuni rezonabile unui "material".
T mă previne că ceva ce trebuia să mi se întâmple astăzi s-a contramandat. Mă luminez la faţă. "Ce bucuros eşti, spune, când poţi să ratezi ceva."
Azi-noapte, parcă la Timişoara, undeva la periferie, eram negustor de târg. Vindeam şi cumpăram. Nu mergea. Nu găseam lucrurile aduse spre vânzare. Erau acolo şi Liiceanu şi Pleşu. Am discutat despre cei doi timpi. Timpul fără timp, extras din timp, şi timpul timp. "Începând cu fanarioţii", ştiu că am spus. I-am întâlnit şi pe soţii Celan. Ne-am întors împreună spre casă, pe Corbeni. El, cum auzisem, foarte neliniştit, cu ceva aerian. A început să povestească despre fuga lui din ţară, prin Ungaria. Ştiu, am văzut un film. O porcărie, a răspuns. Şi: "Unde rămăsesem ?" M-am trezit. Visele mele sunt frecvent populate de personalităţi. Snobism nocturn ?
T e la analize. Glicemia îi urcă mereu.
Că nu sunt chiar atât de decrepit cât pretind ? E adevărat, dar sunt mai mult decât am fost, iar când voi fi mai mult decât sunt n-am să mai pretind nimic. Oricum, Cartea decrepitudinii incipiente ar fi mai exact.
T îi aude vorbind pe nişte studenţi medicinişti stagiari. Ce povestesc despre cum sunt trataţi bolnavii nu pare de crezut. Ai zice că suntem animale, nu oameni. Şi dacă tot suntem animale, îmi închipui ce mieluşei şi ce albine devin medicii noştri şi asistentele noastre când se duc să lucreze "afară", în Europa, despre care n-am să înţeleg de ce ne-a primit, sau în Statele Unite, unde medicii şi asistenţii au măcar scuza că sunt incompetenţi. Roman se sondează de patru ori pe zi şi nu s-a infectat niciodată. L-au infectat oridecâteori a fost în spital, iar acum, fiindcă n-au ştiut să facă să nu i se cangreneze escarele, i-au amputat un pic
