Statutul regizorului, in teatrul romanesc de astazi, este unul oarecum complicat. Dincolo de faptul ca directorii de scena au devenit, in acelasi timp, prea multi si prea putini, o traditie pe cale sa implineasca, iata, o jumatate de secol le impune si, totodata, le ingaduie sa se poarte, inauntrul profesiei teatrale, ca niste stapani absoluti. Cu toate avantajele si dezavantajele ce decurg de aici, printre care se numara si un anume tip de exclusivitate: cand spectacolul e bun, majoritatea laudelor le primeste regizorul; cand nu, tot asa...
Silviu Purcarete este unul dintre putinii "mari" ai regiei romanesti care par sa accepte cu egala seninatate, ca in faimosul poem If (Daca) al lui Kipling (cel cu Cartea junglei), atat elogiile cat si reprosurile. Poate pentru ca are, temperamental, mai mult autocontrol; poate pentru ca, traind si lucrand destula vreme in strainatate, a invatat lectia modestiei care, cu rare exceptii, este, acolo, un atribut normal al pozitiei regizorului inauntrul ecuatiei teatrale. Sau poate pentru ca, deplin constient de propriile puteri si limite, nu se tulbura cand i le semnaleaza altii, preferand sa mediteze in tacere asupra lor si sa raspunda doar prin acceptarea provocarilor artistice. Sau poate pentru ca putin ii pasa de critica si de critici. Sau poate din toate aceste motive la un loc. Sau poate din cu totul altele. Nu conteaza. If you can meet with Triumph and Disaster/And treat those two impostors just the same, zice Kipling in amintitul poem, atunci, conchide el, you'll be a Man, my son, "vei fi om, fiule" - sau barbat. E o concluzie care functioneaza, la timpul prezent, si in cazul de fata.
Penultimul spectacol regizat de Silviu Purcarete in Romania, Masura pentru masura de William Shakespeare, la Teatrul National din Craiova, a avut premiera in martie sau aprilie; eu l-am vazut in mai, la Bucuresti, in grandi
