Cercetătorii au descoperit, analizînd datele colectate de sonda Voyager 2, că sistemul solar are forma unui ou, pentru că la frontiera lui, vînturile de particule emise de Soare întîlnesc gaze supuse unui cîmp magnetic interstelar. Lansată în 1977, sonda agenţiei spaţiale americane (NASA) a atins, în vara anului trecut, de mai mai multe ori “şocul terminal”, la zeci de miliarde de kilometri de Pămînt, acolo unde vînturile solare sînt brusc încetinite, trecînd de la viteze supersonice la viteze subsonice. Şocul poate fi comparat cu întîlnirea dintre un flux de apă centrifugată de la un robinet la suprafaţa unui lighean şi refluxul de apă acumulată pe marginile acestuia, potrivit lui Randy Jokipii, astronom la Universitatea din Arizona, care prezintă o serie de articole consacrate de revista “Nature” noilor informaţii despre limitele sistemului solar. Dincolo de “şocul terminal”, influenţa vînturilor solare se diminuează, după care dispare, la nivelul heliopauzei, care marchează limita exterioară a sistemului nostru solar. Sistemul solar, învelit într-o bulă gigantică, numită heliosferă, care se întinde dincolo de orbita lui Pluto, are o coadă despre care nu există multe informaţii, care ar avea o lungime de 130 - 150 de ori mai mare decît distanţa de la Pămînt la Soare, de ordinul a 20 de miliarde de kilometri, a precizat Jokipii. Sonda Voyager 1 a atins deja “şocul terminal” în decembrie 2004, însă nu dispunea de instrumentele necesare pentru măsurarea directă a vitezei, densităţii şi temperaturilor vînturilor solare. Voyager 1 a atins acest “zid al sunetului” vînturilor solare cu 1,5 miliarde de kilometri mai aproape de Pămînt decît Voyager 2, fapt care a permis astronomilor să concluzioneze că sistemul solar este departe de a fi perfect rotund. Pe partea aplatizată, “oul” este supus unui bombardament constant de particule de gaze interstelare, mult mai puţin dense