Cam puţini comentatori ai fenomenului literar şi specialişti ai disciplinelor umaniste conştientizează extraordinara şansă a unui alt câmp de cercetare, după 1989. Postura "teoretică" dominantă este cea a văicărelii: literatura română e în criză, tirajele au scăzut dramatic, scriitorii au devenit marginali, societatea noastră îşi pierde pe zi ce trece reperele... Dar chiar aceste schimbări, vizibile şi pentru ochiul profan, arată evoluţia generală de la un sistem închis, centralizat, etatizat, la unul deschis, multipolar, liberal, în care literatura nu mai este unica opţiune. Trecerea de la comunismul de ieri la capitalismul (fie el şi chestionabil) de azi reprezintă nu doar o şansă istorică, o turnantă pentru fostul lagăr socialist. Ea este şi un domeniu în sine, cu totul nou, în care atâţia cercetători şi-ar putea aplica şi verifica teoriile, cu metodologiile, instrumentarul şi obiectivele lor specifice. Elemente şi aspecte istorice, sociologice, psihologice, filozofice, etnice ori antropologice, culturale în sens larg ori strict artistice se degajă - cu condiţia să vrei - din lectura atentă a celor două epoci separate de o revoluţie. Iar rezultatele acestui demers pot fi sistematizate şi expuse în toată libertatea, plasate într-un context mai larg, est-european, şi puse eventual în legătură cu concluziile studierii postcolonialismului. Căci şi Uniunea Sovietică a fost un imperiu, în pofida tezelor eliberatoare, şi ţările răsăritene au fost un fel de colonii...

Ceea ce se remarcă imediat în Iluziile literaturii române este deschiderea intelectuală a autorului către o istorie socio-culturală în plină prefacere. Spre deosebire de criticii care n-au a schimba o virgulă în texte scrise cu treizeci de ani în urmă, ca şi de adepţii revizuirilor al căror principiu de lucru constă în demitizarea clasicilor şi mitizarea "alternativă" a autorilor de plan secund,