Pe un fond de principii ideologice mereu reiterate, cu obstinaţia dog­matismului, fiecare gen literar îşi are arsenalul lui de mijloace, variabil de la o etapă la alta, însă respectând o credinţă unică, fără îngăduinţă pentru vreun scepticism: comunismul contruieşte cea mai bună dintre lumile posibile, iar conducătorii politici ai momentului merită osanale. Totul se petrece astfel pentru că aşa a vrut poporul. Patria nu poate fi decât comunistă, nu există alternativă şi, pe această temă, nu încap discuţii. Duşmanii acestei opţiuni trebuie exterminaţi. Revoluţia nu cruţă pe nimeni: "Trăim în miezul unui ev aprins/ şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi,/ În flăcările noastre se destramă" - o spune răspicat, dar elegant metaforic Nicolae Labiş în poemul declarativ şi mobilizator Viitorul. Alţii, ca Victor Tulbure, invocă mai abrupt răzbunarea şi "mânia lumii muncitoare". Maria Banuş dărâmă cu patimă tot "bâlciul" vechii orânduiri. Demonstene Botez cheamă şi el la judecata aspră a săracilor "feciorul unui vechi chiabur". Comunistul Lazăr de la Rusca din poemul lui Dan Deşliu, omorât de "haita de chiaburi", stârneşte "ura mare, ura sfântă": "Vuiau munţii de mânie,/ vuia peştera pustie,/ vuia codrul cu izvorul/ şi vuia, vuia poporul". O ţară întreagă vibrează de furie: "A-nălţat duşmanu ghiara/ să lovească munca, ţara/ şi poporul, ţara toată/ cere pentru câini răsplată./ Cere dreaptă răzbunare,/ să răsune peste zare:/ - Cine spre popor cutează/ va pieri! ţara veghiază!" Patria ameninţată se apără prin tăria credinţei norodului: "Că doar patria-i norodul/ care îşi trudeşte rodul,/ nu chiaburii, lighioaie/ care umblă s-o jupoaie,/ s-o trădeze şi s-o vândă/ corbilor ce stau la pândă!/ Creşte tare, creşte zid/ dragostea pentru partid/ care-ndrumă, care-nvaţă/ pentru Pace, pentru Viaţă". În primii ani ai comunismului, fantasma duşmanilor interni