În decursul istoriei, Craiova, ca mai toate oraşele, a fost înconjurată de o aură de legendă, densă şi misterioasă: legenda fostei bălţi a Băniei, dar şi aşa-zisa „stricare“ a Craiovei, cum o numeau cronicarii vremurilor de demult, continuă să învăluie şi astăzi urbea.Legendele, cele care cutreieră încă în imaginaţia populară, dau o nouă dimensiune trecutului, conferindu-i culoare şi farmec. Povestea misterioasă a fostei bălţi a Craioviţei a încântat dintotdeauna, fiind uneori şi sursă de inspiraţie pentru unii poeţi, printre ei şi Macedonski. Varianta legendei a avut în trecut o destul de mare răspândire. A fost cunoscută de Hasdeu, prelucrată de Lucilla Chiţu şi versificată de Macedonski sub titlul de „Rondelul Domniţei“: „Ieşind din balta Craioviţa/ Unde-a fost crai Craiovisin/Văpaie, vezi plutind domniţa/Mai argintată ca un crin/ Sub lună-i tremură cosiţa/ În suflet poartă ca un chin/ Plutind pe balta Craioviţa/ Unde-a fost crai, Craiovisin/Îşi duce viaţa într-un suspin, /Nedându-şi nimănui guriţa/Dar a rămas mironosiţa/ Din veacul cel de tot creştin/ Plutind pe balta Craioviţa“. Legenda Craioviţei este atribuită în exclusivitate „talentatei şi atât de nedreptăţitei poete Lucilla Chiţu, o ramură a unei viguroase tulpini craiovene“, după cum se menţionează în lucrarea lui Alexandru Mitru, „Craiova, în legende şi povestiri“. Ca şi într-o altă legendă, precum cea a Lacului Sfânta Ana, povestea bazată pe o multitudine de tradiţii şi istorisiri populare a bălţii Craioviţa spune că la naştrea unei copile de voievod şi domn al ţinutului, părinţii nesocotesc obligaţia de a da onorurile cuvenite ursitoarelor. Acestea se răzbună crunt hotărând că fata va trăi numai atâta vreme cât nu-şi va părăsi încăperea unde se născuse. Dar cum va săvârşi imprudenţa să treacă pragul, oraşul se va scufunda şi fata împreună cu toţi locuitorii vor pieri în adâncuri. O dată, un tânăr ş