SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cînd venea vorba de Ninu, şi ai mei, şi vecinii deveneau gînditori şi-l complimentau toţi cu aceleaşi cuvinte încărcate de o resemnare orgolioasă: Ei, da, Ninu e un copil serios. Idealul ar fi fost ca să fim şi noi, ceilalţi copii de pe stradă, la fel de serioşi ca Ninu, însă mămicile noastre ştiau că era imposibil şi-şi revărsau toată nevoia lor de ideal asupra lunganului.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cînd venea vorba de Ninu, şi ai mei, şi vecinii deveneau gînditori şi-l complimentau toţi cu aceleaşi cuvinte încărcate de o resemnare orgolioasă: Ei, da, Ninu e un copil serios. Idealul ar fi fost ca să fim şi noi, ceilalţi copii de pe stradă, la fel de serioşi ca Ninu, însă mămicile noastre ştiau că era imposibil şi-şi revărsau toată nevoia lor de ideal asupra lunganului.
De atunci, de la vîrsta de 10 ani, am înţeles că oameni serioşi, adică respectabili, cu nădejdi la mari realizări în viaţă, nu pot fi decît cei foarte înalţi şi că între solemnitate şi înălţime există nişte relaţii cauzale interesînd destinul.
Părinţii lui Ninu îl sechestrau în curte, cînd noi, mărunţeii, jucam fotbal pe trotuarul din faţa casei. Ninuţu, mamă, Ninuşor, tată, tu eşti băiat serios, n-ai ce căuta cu alde ăia! Mulţi copii din cartier eram buni la şcoală şi aveam înaintea noastră un viitor luminos, dar în ce consta acest viitor, în afară de faptul că se anunţa feeric, plin de becuri electrice ca la primărie, nu cu lămpi cu petrol ca la noi acasă, nu ne era prea clar. Soarta lui Ninu însă era pecetluită: el avea să meargă la facultate.
La 10 ani, îmi imaginam facultatea ca pe un Panteon uriaş cu scări de marmoră, pe care urcau spre o uşă mare, ca la primărie, dacă nu cumva şi mai mare, într-o tăcere rituală, domni înalţi şi gravi, îmbrăcaţi toţi în costume bleu-jandarm cu dungi.
Culo
