Istoria localizează ultimul zimbru vînat în România undeva la începutul anilor 1800. Peste un secol şi jumătate, cîteva exemplare de zimbri sînt aduse din ţările estice, primele trei exemplare venind din Polonia, în anul 1970.
Parcul Natural Vînători din judeţul Neamţ ţine în custodie 25 de zimbri, dintre care 19 urmează a fi lăsaţi în libertate după ce se vor obişnui cu condiţiile locale în ţarcul special amenajat de 176 de hectare şi aproape 7 kilometri. În cadrul Parcului se află şi o Grădină Zoologică, unde atracţia sînt zimbrii şi cerbii lopătari pitici.
CERBII LOPĂTARI. Poate că ora amiezii şi căldura toridă dintr-o zi de final de iunie i-au gonit pe la umbră pentru siestă şi pe unii, şi pe alţii. Dacă zimbrii, cu gabaritul lor uriaş, cu greu fac un pas în aşa fel încît să nu iasă de sub umbrarul unde s-au refugiat şi care-i adăposteşte de soare, cerbii lopătari se bucură de umbră din belşug. Ţarcul lor este printre copaci, iar toţi lenevesc şi rumegă în jurul căpiţelor de fîn. În afară de două exemplare, care te întîmpină la poartă şi anunţă sosirea noastră în goană, reîntorcîndu-se în mijlocul suratelor. Unul singur face pe gazda şi arată că este obişnuit cu rasa umană şi se apropie de gard. Ne priveşte cu ochii săi mari şi blînzi de ciută prietenoasă. Se alintă, se gudură şi ne însoţeşte pe lîngă gard la fiecare mişcare. Năpădit de tăuni, mari cît jumătate din degetul unei mîini, rumegă liniştit fiecare firicel de iarbă pe care i-l întindem prin gard. Ne linge mîna, apoi rîgîie cu forţă, mulţumit. Ne însoţeşte pînă la plecare, la poartă, şi ne conduce cu privirea pînă cînd îi ieşim din raza vizuală. Apoi îşi găseşte de lucru cu un copil care se apropie de gard, iar mama ţipă isteric că are coarne şi poate rupe gardul fragil. Era aceeaşi cucoană care urla mai devreme la bărbat-său, care se apropiase "îngrijorător de mult" de gardul ţar
