Acum o săptămână, Conchistadorii au făcut o fiestă din întâlnirea cu Panzerele, după ce trecuseră în galop de Armata Roşie, deşi, la vremea lor, prin Americi, au mers mai mult pe jos.

Panzerele, în schimb, expediaseră trei obuze în buturile spahiilor, după ce aceştia se repeziseră în patru valuri zdrobitoare asupra ex-iugoslavilor.

Cine ştie despre ce e vorba pricepe câte ceva. Cine nu, crede că istoria s-a defectat definitiv, când, de fapt, e doar un meci de fotbal. Problema e modul în care povestesc comentatorii sportivi români meciurile: înfundând urechile ascultătorilor cu clişee cazone şi metafore balistice. Nici un meci nu e meci, ci o confruntare, desigur decisivă, între două armate, care luptă pe viaţă şi pe moarte. Tunarii, ghiulelele, petardele şi bombele cad din 30 în 30 de secunde pe teren, cotonogeala la care se supun judecătorii ştiinţific, meschin şi lipsit de sportivitate e de fiecare dată duel, iar portarul nu poate fi decât Ultima Thule.

E, pe undeva, normal ca fotbalul să fie privit ca o replică a războiului. Filosoful Constantin Noica, un iubitor al lui, vorbea despre adversitatea sportivă ca despre un ultim, rafinat şi uman nivel al confruntării, iar legenda că jocul a fost inventat pentru ca energia maselor să se canalizeze spre ceva neviolent spune ceva, chiar dacă nu prea are adevăr în ea. Totuşi, e doar un joc, iar tentativele comentatorilor de a-şi impresiona publicul zdrăngănind cuvinte sunt jalnice şi inadecvate. Discursul televizat al acestora este unul dintre cele mai clare exemple de patologie retorică din limba română contemporană, iar acest iad lexical e pavat desigur cu intenţii bune. Căutând variaţii la exprimarea simplă, vorbitorii se poticnesc neimaginativ în formule facile, uzate până la greaţă de semeni de-ai lor.

Războiul e un clişeu pentru relatările sportive la fel cum metafo