Era o seceta prelungita. Nu mai plouase de doua luni si pamantul crapa de atata parjol.

Ziua era o zapuseala cumplita, fiindca aerul nu se misca deloc si simteai ca te sufoci. Termometrele aratau +38gr.C la umbra. Plantele pareau oparite, fructele cadeau zbarcite de pe ramuri si autoritatile se vazusera obligate sa puna afise peste tot, amenintand cu amenzi drastice pe toti aceia ce vor indrazni sa ude gradinile in timpul noptii, cheltuind apa. Zvonurile alarmante despre subtierea stratului de ozon alimentau spaima ca pamantul se va coace ca un cartof, in spuza, si oamenii impreuna cu el. Numai cei cu adevarat credinciosi nu se temeau si-si tineau panica in frau, rostind vorbe cumpatate. "Voia lui Dumnezeu ii mare si n-o stie nimeni, nici chiar ingerii din ceruri." Fiind mare, voia Lui putea fi si buna si salvatoare, chiar daca nu o prea meritam, pentru ca El asa face intotdeauna, ne mai acorda inca o sansa. In aceasta situatie de criza, ca oamenii si vitele sa aiba suficienta apa, am hotarat sa udam gradinile dimineata buna, carand apa cu galetile si punand la fiecare planta cate o cana de un sfert de litru. Asta insemna sa porti zeci de galeti, incat ni se lungisera mainile si ni se fransese coloana vertebrala din pricina efortului. Sportul acesta epuizant imi ajunsese de-acuma pana peste cap si incepu sa ma cuprinda nelinistea. Asa ca intr-o dimineata, stand in gradina amarata si ostenita, am implorat aproape plangand: "Doamne, daca noi suntem nevrednici de mila ta, indura-te, fie-ti mila de plante si copaci, de pasari, de copiii nevinovati, de lumea Ta cea frumoasa, si da o ploaie sfanta si curata".

Preabunul a stat putin pe ganduri, dar in dupa-amiaza acelei zile, si-a trimis vestitoarele: furnici cu aripi. Pe podul scarilor a aparut un roi intreg. Misunau pe jos agitate, unele peste altele, fara sa se indeparteze de locul in care parea sa se af