Era dimineata devreme si deschideam ochii numai pe jumatate, ca s-o pandesc.

Ea se-nvartea prin bucatarie, povestind cu cineva parca. Cand se-aseza pe scaunelul de lemn, la soba, ca sa faca focul, deschideam ochii ca lumea, caci ea statea cu spatele la mine si nu putea sa vada ca nu mai dorm. Dar acum cred ca stia, cred ca simtea ca ma prefac. Si poate de aceea vorbea, cred ca de fapt mie imi spunea ce sa nu uit, cu mine vorbea, ca sa tin minte.

In bucataria mare nu era nimeni in afara de noi doua. Ea, cu conciul gata facut in varful capului, prins cu agrafele impletite din sarma groasa, eu, ascunsa in pat, sub duna uriasa din pene de gasca, usoara, de credeai ca te acoperi c-un nor. Si ea, Buna, povestea cine stie cu cine, despre un gard care trebuia reparat, despre o gaina care nu mai facea oua, despre cratita cea mare si rosie care s-a gaurit, si despre multe altele inca. Si eu adormeam alintata de vocea ei molcoma si ma trezeam si iar adormeam si visam, in vreme ce lumina se furisa pe fereastra, se lipea mai intai de spatarul scaunului si-apoi se scurgea ca o apa mare, pe tot peretele. Si cand tot peretele sclipea, numai ce-o auzeam pe Buna ca se apropie de pat si ma cheama: "No hai, ca-i vremea de padure". Si cata vreme eu ma scoboram din pat pe scaunel si-apoi jos, cata vreme imi beam laptele, ea isi lua surta care avea buzunare mari si pregatea cosurile. Cosul ei de nuiele cu franghii late, ca sa n-o taie la umeri, si cosul meu mic, ce-avea o dunga lata maronie, ca un brau, pe mijloc. Punea in cosuri una si alta si imi spunea mereu aceeasi poveste: ca atunci cand mergi in padure e bine sa fii pregatit, sa ai la tine o bucata de paine, ca nu se stie niciodata cu cine te poti intalni, sa ai un capat de ata, ca poate trebuie sa legi oarece. Ca e bine sa nu uiti sa iei un sacut ori o straita ca sa strangi buruieni de leacuri. Nu-i rea nici o nafra