Bacalaureatul a încetat demult să mai fie un examen al maturităţii.
În fiecare an pe vremea aceasta e la fel. Nişte domnişoare afectate aleargă cu microfonul prin curtea unor licee şi culeg concluziile despre Bacalaureat. Cât şi cum s-a copiat, cât a mers şpaga. Nişte tineri cu zâmbete blurate spun că au dat şi că a fost bine. Alţii, nervoşi, că au dat degeaba: sistemul (ticălosul!) i-a trădat, cum l-au trădat pe Gigi Becali alegătorii din Vadu Roşca.
Într-un studio de televiziune, nişte deontologi (aceiaşi onanişti morali care se dau de ceasul morţii în public fiindcă o profesoară din Zalău a făcut sex în privat cu soţul) se indignează ipocrit: „Vai, cum e posibil, ce vor face copiii aceştia în viaţă?“.
Întrebarea nu e retorică, răspunsul e ştiut, dar nerostit: unii, ăia care „s-au descurcat“, vor face fix ceea ce trebuie pentru perpetuarea societăţii româneşti aşa cum o ştim. Se vor face mari, vor fi artişti cu doctorate în tehnica supravieţuirii la români. Se vor fura în continuare unii pe alţii până la sfârşitul veacurilor şi se vor mira mereu că trăiesc într-o ţară ruptă în fund, căzută în cap.
Alţii, nefericiţii care au crezut în proverbe fără acoperire, vor avea viaţă grea dacă nu vor evada înainte să se prăbuşească în hăţişul relaţiilor sentimentale care te leagă de glie, relaţii complicate ca motoarele cu excitaţie derivaţie. Înainte să cadă în plasa infinitelor credite bancare. Ai carte, ai parte! Nu, zău?
Ăştia de la urmă, nefericiţii, cei mai mulţi dintre ei, vor trăi în localităţi conduse de primari semianalfabeţi, îşi vor plăti la timp impozitele, nu le vor regăsi nici în spitale, nici în drumuri, nici în justiţie (cea mai proastă dintre glumele noastre proaste) şi se vor refugia în inutilul drept la scârbă.
Bacalaureatul a încetat demult să mai fie un examen al maturităţii. E
