Prin recentul volum “Pămînt nicăieri” publicat la Editura Semne, Florian Silişteanu vine în faţa cititorului actual de poezie cu un bagaj important de metaforă veritabilă, redeschizînd gustul pentru poezia rafinată care nu se demodează niciodată.

Prin recentul volum “Pămînt nicăieri” publicat la Editura Semne, Florian Silişteanu vine în faţa cititorului actual de poezie cu un bagaj important de metaforă veritabilă, redeschizînd gustul pentru poezia rafinată care nu se demodează niciodată.

Pe Florian Silişteanu l-am cunoscut în urmă cu cîţiva ani la o ediţie a Festivalului Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş. Îl prindea bine atît postura de scriitor, cît şi de jurnalist. Pentru că Florian Silişteanu, ca mulţi dintre scriitorii români, îşi cîştigă pîinea din scrisul la ziar. Aflu din biografia inserată în recentu-i volum de poezie că este şi om de televiziune la un post din Piteşti. Nu mă miră deloc, marele atu al lui Silişteanu fiind uşurinţa de a comunica, dar şi o anumită ştiinţă nativă de a se face plăcut ca interlocutor în orice situaţie s-ar afla.

Motivul pentru care este personajul principal al acestor rînduri este noua sa carte de poeme, “Pămînt nicăieri”, publicată la Editura Semne. Nu e o simplă plachetă de versuri, ci un volum consistent de 150 de pagini.

Născut la 9 octombrie, în urmă cu 45 de ani, pe numele lui întreg Florian Stoian Silişteanu, autorul pămîntului de nicăieri pare a găsi poezia oriunde. Nostalgic după o limbă poetică, impune cu ostentaţie rostirea în limba veche a cuvîntului “pasere”, folosindu-l ca atare în mai multe poeme la rînd: “tu în loc să-mi răspunzi duci mîna la tîmplă ca şi cum/ din ea ultima mea pasere a uitat că trebuie să zboare (se deschid cărţile) sau “de paseri nu mai vreau să vorbesc” (paserea) ori “noaptea iubita mea are tot nume de pasere” (nume de pasere).

ARI