Luncanii se afla peste drum de Ursici. Peste-un munte. Si el este un sat pustiit. Jumatate din tarani au murit, jumatate au coborat la campie. Dar povestile nu vor disparea niciodata. Pamantul le tine in brate, stranse la pieptul lui
Paradisul
Intre muntii Orastiei si Retezat, in platoul inalt care se cheama "al Luncanilor", la vreo mie de metri inaltime, se afla satul drag inimii mele, pe nume Tarsa. E o vatra dacica in care, pe rotunjimea inalta a fiecarei coline, se afla cate-o casa din barne, inconjurata de mesteceni si de ierburi. Orizontul e larg si luminos, perfect albastru, zimtuit de crestele muntilor. Puterea cetatilor dacice se simte pretutindeni, in aer si in arbori, ca o vibratie ancestrala pe care o poti recunoaste. Insa cel mai mult o poti simti in pamant.
Am venit de multe ori aici, la casuta straveche a colinei mele, chemat de voci interioare pe care nu le intelegeam. Am scris despre oamenii acestor locuri, am repovestit istoriile lor, am scris despre pesteri si despre pasari si despre fagii batrani de o mie de ani, care erup din pamantul lutos, desenand cu crengile lor arabescuri in forme de sfera pe cer, am vanat in poienile ielelor si am baut apa din fantanile lor, si de fiecare data am fost fericit. Locul acesta este pentru mine paradisul. Niciodata nu mi-am aplecat insa urechea la vocile acelea launtrice care ma cheama aici. Niciodata nu am incercat sa inteleg magnetismul pe care il exercita asupra mea. Am crezut mereu ca sunt oamenii si povestile lor, ca sunt cioburile dacice care ies din pamant singure, ca sunt caii si vantul, apropierea cetatilor si a muntilor.
De data aceasta este insa altfel. Am ajuns dupa un drum lung. Este noapte adanca si senina, cu stele care ard pe globul cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prabusit printre ierburi si printre mirosuri, aud fosnetele padurii de mesteceni si sfo
