PETRU-VODĂ ● Locul unde oamenii au redescoperit adevăratul sens al bisericii şi al slujitorilor săi
Am părăsit Mănăstirea Neamţ sperînd că vom găsi un lăcaş al Domnului fără un aer comercial şi fals şi unde bunătatea, căldura şi credinţa răsar din fiecare piatră de temelie. Am pornit spre Mănăstirea Petru Vodă. La numai cîţiva kilometri.
Un drum de munte, mai mult forestier, "pavat" pe margine cu zmeuriş, urcă greu spre lăcaşul de cult. Dacă la Mănăstirea Neamţ te conduceau toate drumurile asfaltate, aici calea se întrepătrunde prin pădure şi se face soră cu ea. E linişte. E cald. Şi nici măcar nu mai plouă.
După vreo 6-7 kilometri, ajungi în deal. Unde din mijlocul pădurii se deschide un platou imens străjuit de copaci. E ca un început. Din acest peisaj parcă pictat, unde un autor anonim a presărat cu o mînă nevăzută toate "ingredientele", răsare turla bisericii. Liniştea e spartă. Se bate toaca. Porţile mănăstirii sînt deschise larg. Un zbucium şi o forfotă ca într-un stup de albine te primesc binevoitor şi te invită să faci parte din ele. Totul se petrece ca într-o piesă de teatru improvizată fără regizor şi scenariu, în care fiecare îşi ştie rolul fără să-l fi învăţat dinainte. Scena se deschide, iar cortinele se retrag. Actor al zbuciumului plăcut şi cald, nu-ţi mai vine să părăseşti scena. Te primeşte, te înconjoară şi te simţi o moleculă dintr-un tot în care te integrezi rapid. Călugării de la Mănăstirea Petru Vodă se gospodăresc singuri. Unul sudează de zor la nişte fierătanii de susţinere, altul bate toaca, altul bate nişte piroane în cîteva bucăţi de lemn, altul trebăluieşte pe la bucătărie şi pune masa în trapeză, altul udă florile, un altul sapă şi pune pietriş de jur-împrejurul bisericii şi alţi cîţiva aleargă de colo-colo nici nu te dumireşti cu ce treburi, că nici n-ai timp să-i vezi, căci se pierd şi se confundă în mu
