Un clişeu favorit al criticii literare este comparaţia între felul cum sunt construite anumite romane şi principiul kitsch-oaselor păpuşi Matrioşka.

Comparaţie profund nefericită ca simbolistică: păpuşa Matrioşka este un suvenir de masă, cu aură istorică sumbră. Romanul “Atlasul norilor”, al lui David Mitchell atrage ca un magnet etichetele-clişeu, şi asta tocmai pentru că jonglează cu stiluri şi idei primite, însă rezultatul nu este nici previzibil, nici kitsch.

O mică bijuterie de narratus interruptus (povestire întreruptă în plin avânt de o altă povestire, fără ca cele două să fie etanşe, ci, din contră, comunicante), “Atlasul norilor” este un roman de canon englezesc: conştient de tradiţie, conservator şi romantic. Scriitorul englez glosează pe marginea unor genuri majore şi, foarte important, populare: romanul de aventuri de secol al XIX-lea, picarescul, cyberpunk-ul, utopia neagră, thriller-ul poliţist.

Pe alocuri, Mitchell se substituie unui Orwell mai sentimental, unui Melville care l-a citit pe Nietzsche, unui Calvino dependent de jocuri video, unui Durrell incestuos, fan Tarantino. Romanul nu violentează formele moştenite într-atât încât să le schimbe semnul, iar partea romantică stă în misia şi construcţia personajelor – genul mesianic cu umor, după cum urmează.

Un explorator din secolul al XIX-lea în al cărui creier se zvârcoleşte larva viermelui Gusano coco panoramează insulele din Pacific aflate sub spectrul colonizării. Descoperă că timpul obiectiv este un bun de import, la fel ca tutunul, şi că voinţa de putere este motivaţia oricărui gest fondator. Apoi, jurnalul lui Adam Ewing se întrerupe în mijlocul propoziţiei.

Din Mările Sudului, ajungem la castelul Zedelghem, unde Robert Frobisher compune “Atlasul norilor”, simfonie a coincidenţei, şi este iniţiat în strategiile adulterului. Iată