Dupa Euro 2008, fotbalul pare un joc simplu: cine ataca invinge. In realitate, fotbalul, de dupa si de dinainte de Euro 2008, e un joc mult mai simplu: cine vrea sa invinga invinge. Problema tezelor elementare e, insa, tocmai complexitatea lor formidabila. Iar Spania a invins, tocmai pentru ca a inteles, de la cap la cap, complicatia extrema pe care o presupune, in sport, acest gand simplu. Spania a atacat si a castigat meciurile de rutina. Dar la fel au facut Rusia, Turcia, Germania si Olanda. Diferenta a fost stabilita de numarul jucatorilor care pot imagina schimbarea si pot forta rupturi ireparabile. Spania a adus o linie de mijloc supraincarcata de jucatori capabili sa decupeze noutatea, printr-o deviere, o pasa scurta sau o deschidere la anticipatie: Xavi, Fabregas, Villa, Silva, Iniesta. In fata si in spatele acestui front de creatie permanenta, Spania a avut un ucigas profesionist (Torres), doi stopperi fermi, dar articulati tehnic (Marchena si Puyol) si un portar complet (Casillas). O echipa cu centru de greutate masiv si valve ultrarapide de executie, in atacul final si in apararea imediata. Orice echipa care sta pe o asemenea agregare fara cusur "stie" foarte mult. Tot. Dorinta pura de victorie, asa cum a fost ilustrata, fizico-eroic, de Turcia, a devenit, in executie spaniola, o arma cu nenumarate taisuri necunoscute adversarului. Spania a vrut sa invinga, dar a avut mijloacele pentru a transforma vointa in stiinta si, mai apoi, in arta. Asta a separat tanara echipa a Spaniei de restul echipelor de atac, la Euro 2008, si tot asta a decis turneul. Mai putin finala. Un meci fara probleme: finala oficiala Din doua motive. Mai intai, pentru ca finala n-a fost nicio clipa in dubiu. Singura intrebare nelamurita a ramas "cum de a ajuns Germania in finala?". Raspuns exista, explicatie nu. Chestiunea germana e mereu rezolvata nesatisfacator de raspunsuri care trim