Rafael Nadal a învins la Londra, pe iarbă, luptînd ca la corida

Schimb de gardă la Wimbledon. Roger Federer, campionul ultimelor cinci ediţii, îi cedează locul măcar pentru un an lui Rafael Nadal. O cedare de sceptru pe care finala din 2007 a prevestit-o, iar cea din 2008 a desăvîrşit-o. Rivalitatea dintre cei doi a început cu un zîmbet agăţat în colţul gurii lui Roger, parcă neîncrezător în capacitatea lui Nadal de a progresa, de a face faţă pe suprafeţe rapide, de a-i lansa provocări extreme. În timp, pe durata ultimilor doi ani şi jumătate, lucrurile au evoluat dramatic. Finalele de la Roland Garros au devenit tot mai disproporţionate, culminînd cu cea din iunie, cînd Rafa i-a luat lui Roger chiar şi un set de 6-0, cele de la Wimbledon tot mai strînse. Pînă cînd rocada s-a produs. Era, într-un fel, inevitabil.

Loc de istorie

Duminică, pe parcursul a 4 ore şi 48 de minute, primii doi jucători ai lumii au luptat nu doar pentru titlul la Wimbledon, deşi aceasta era miza de pus în ramă. S-au bătut pentru o dungă de istorie, care separă coloşii de cei care sînt trecuţi la "şi alţii". Federer era deja în categoria celor imenşi, Nadal şi-a cîştigat locul abia după ce a cucerit iarba londoneză. Rămîne regele zgurii, însă are destul verde pentru o grădină confortabilă.

"De ce să cedez?"

6-4, 6-4, 6-7 (5), 6-7 (8), 9-7 e scorul unei finale epice, cea mai lungă din istoria Wimbledonului şi una care va primi imediat un loc sus în topul celor mai spectaculoase şi mai dramatice. Momente-cheie? A avut nenumărate. Roger a avut 4-2 în setul secund, dar l-a cedat cu 4-6. Mai grav, Rafa a ratat două mingi de meci în tie-break-ul setului patru. Dar ce a făcut după, povesteşte chiar el. "Era finala la Wimbledon, aşa că a trebuit să continuu să lupt, să am o atitudine pozitivă. Jucam bine, aşa că de ce să cedez? Cîştigasem două seturi, 6-