Exceptînd componenta publică, datoria externă a României, deci cea privată, este cam de 50 de miliarde de euro. Din aceasta, 20 de miliarde de euro (aproximativ 40%) este bancară. Mai precis, a unor bănci străine, care au adus bani în România, în majoritate de la societăţile lor mamă, spre a fi valorificaţi aici, prin împrumutare, ceea ce explică de altfel explozia creditului de consum, într-o totală lipsă de legătură cu resursele interne pentru acesta.
Exceptînd componenta publică, datoria externă a României, deci cea privată, este cam de 50 de miliarde de euro. Din aceasta, 20 de miliarde de euro (aproximativ 40%) este bancară. Mai precis, a unor bănci străine, care au adus bani în România, în majoritate de la societăţile lor mamă, spre a fi valorificaţi aici, prin împrumutare, ceea ce explică de altfel explozia creditului de consum, într-o totală lipsă de legătură cu resursele interne pentru acesta.
Evident, nu poate fi vorba despre nişte bănci româneşti prin acţionariat şi decizie. Dincolo de faptul că acestea aproape nu mai există – mai operînd doar vreo doi speriaţi în piaţă, cu cote practic nesemnificative –, să fim realişti, nimeni de prin străinătate nu le-ar fi împrumutat pentru a face ele bani aici!
Faptul este însă valabil în general! Capitalul privat autohton este prea slab pentru a fi avut capacitatea să împrumute 50 de miliarde de euro. Practic, doar în cîţiva ani, pentru că datoria externă privată a urcat cu 40 de miliarde euro numai în ultimii cinci ani! Iarăşi să fim serioşi! Nu ar fi împrumutat nimeni din străinătate în mod net 40 de miliarde de euro în cinci ani unor firme româneşti (fie companii industriale, fie bănci!). Acestea nici n-ar fi avut cu ce garanta o asemenea sumă!
Că este aşa o dovedeşte indirect şi un alt fapt. Din datele făcute publice reiese că, din totalul datoriei externe,
