Tismăneanu: "Premisa dinamicii politice româneşti în 1968 a fost decizia Conferinţei Naţionale a PCR din decembrie 1967 de a-l înscăuna pe Ceauşescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat."

La Congresul al IX-lea din iulie 1965, Ceauşescu însuşi afirmase, spre a demola mitul lui Dej, că „viaţa a dovedit“ că un singur om, „oricât de capabil ar fi“, nu poate acumula în mâinile sale deopotrivă funcţia supremă în partid şi pe aceea în stat. Între 1965 şi 1967, cel puţin formal, propaganda oficială pedala pe principiul conducerii colective. După doi ani însă, folosindu-şi protejaţii din grupul aparatului de partid, Ceauşescu reuşea să-l constrângă pe Chivu Stoica, succesorul lui Dej ca preşedinte al Consiliului de Stat, să facă propunerea de numire a secretarului general chiar pe acest post. Un banc al epocii îl numea pe agramatul Chivu drept cel mai agil fotbalist întrucât reuşise să-şi dea singur cu piciorul în posterior. Câţiva ani mai târziu, Chivu Stoica avea să-şi tragă un glonte în cap.

Prindea aşadar fiinţă noul cult al personalităţii, mai agresiv şi mai vicios decât cel al lui Dej. Ceauşescu poza în apărător al legalităţii socialiste, vorbea într-una de normele leniniste ale vieţii de partid şi susţinea declarativ subordonarea Securităţii faţă de partid. Îl numise pe Cornel Onescu ca ministru de interne, apoi pe Ion Stănescu în fruntea Consiliului Securităţii Statului. În realitate, anchetele continuau, studenţ ii erau terorizaţi, UTC-ul, condus de Ion Iliescu, funcţiona pe post de poliţie în rândul studenţimii şi elevilor. Continuau acţiunile de intimidare a recalcitranţilor şi de recutare de informatori. Spiritul revoltei, marca anului 1968, nu a fost lăsat să se dezvolte în România. Dimpotrivă, se luau măsuri draconice pentru asfixierea sa. Legendele legate de Gheorghiu-Dej, inclusiv pretinsul rol decisiv al acestuia în greva d