Traian Basescu a pierdut cel mai important pariu al mandatului sau de presedinte: Romania nu scapa de monitorizarea UE pe justitie si asta e echivalentul unei palme rasunatoare pe care ne-o trage Bruxelles-ul in fata intregii clase politice europene.
Putem vorbi, desigur, despre cauzele care ne-au adus aici: cardasia infractorilor cu politicienii sau a politicienilor-infractori, reteaua bizara a intereselor financiare care ii leaga pe avocati de judecatori, manipularea politica a oportunistilor din CSM si a strutilor in roba de la Inalta Curte - care prefera sa bage capul la cutie cand trebuie sa ia decizii curajoase! - si, desigur, incompetenta sau chiar coruptia unor procurori care stau cu ochii pe calendar numarand zilele ramase pana la alegeri, in asteptarea unor vremuri mai bune cand vor putea sa scrie NUP pe coperta dosarelor sensibile.
Toate acestea sunt valabile, dar, in ochii opiniei publice, ele n-au nici o relevanta.
Romania e satula de explicatii. In fiecare zi, oameni politici sau analisti ai neamului ofera explicatii pentru cresterea pretului gazului, pentru fraudarea bacalaureatului, pentru rezultatul alegerilor locale sau pentru nevolnicia justitiarilor. Cata vreme sunt oferite pentru a intelege ratiunea unor demersuri cu semn de intrebare, cum a fost, bunaoara, nevoia unei perchezitii in Zambaccian sau arestarea lui Patriciu, explicatiile au rostul lor. Din momentul in care vin sa justifice cauzele unui esec, ele nu sunt altceva decat vorbe goale, asezate ca epitaf la capataiul unor sperante moarte.
Lui Traian Basescu nu i-am dat votul in 2004 pentru ca se arata a fi mai frumos, mai destept sau mai bun orator decat Adrian Nastase. Nicidecum! Ci pentru ca parea a avea mai multa vointa de putere, cum inspirat numeste Paul Johnson, in a sa lucrare „O istorie a lumii moderne“, acea calitate a omului politic ca
