Piata noastra imobiliara s-a format treptat si s-a dezvoltat in salturi. Daca, mult timp dupa decembrie '89, societatii romanesti i-a fost greu sa se acomodeze cu un sistem de vanzari-cumparari de terenuri si de case opus vechilor deprinderi, deschizandu-i-se drum cu incetinitorul pietei libere, in anii 2000 pe aceasta piata s-a produs o explozie pe care putini si-au imaginat-o.
De altfel, n-am avut de ales. Piata libera s-a extins in aproape toate sectoarele din economie. Cu o exceptie: cele in care se practica preturi administrate. Fiindca economia de piata, spre care se indreapta in prezent aproape intreaga lume, s-a dovedit a fi raul cel mai mic. Desigur, intre toate relele modele de organizare a economiei cunoscute pana in prezent. Toate supapele acestei masinarii - spre care nu idealurile umaniste ne-au impins, ci nevoile - sunt deschise spre eficienta economica si spre bunastare. Valori la care nu se poate ajunge decat acceptand "inumana concurenta". Si, deci, piata libera.
Numai ca, dupa o jumatate de secol de obisnuinta cu economia de comanda, cu tot arsenalul ei de reglementari, practici, mentalitati, n-a fost deloc simplu sa schimbam macazul. Concurenta, mai ales, s-a vazut respinsa ori ocolita cu incapatanare. Am acceptat insa, in schimb, in anii '90 cu deosebire, ca in locul concurentei sa lucreze inflatia. In rol de dinamizator al pietei. Fiindca doar inflatia schimba continuu realitatea de pe piata.
Un timp, inflatia i-a pus pe jar pe cei care obisnuiau sa stocheze lei. Romanii au invatat lectia, asa ca au inceput sa dea fuga in magazine si sa-si cheltuiasca banii (in moneda nationala) imediat ce ii capatau. Iar ceva mai tarziu, prin 1994, cand dobanzile bancare au devenit atractive, au prins gust sa faca depozite in banci.
A fost remarcat, atunci, un fapt ciudat: pe pietele noastre, in formare lenta, concurentei i-a taiat drum
