COMPASIUNE ● Nu e prea tîrziu să ierţi
Cînd tatăl meu a murit, nu eram pregătită încă să îl iert. Nu ne-am înţeles niciodată, nu am comunicat niciodată şi nici nu i-am dus dorul vreodată. De fapt, îl uram, ca şi pe mama. A trebuit să moară ca să înţeleg cît de mult l-am iubit.
COMPASIUNE ● Nu e prea tîrziu să ierţi
Cînd tatăl meu a murit, nu eram pregătită încă să îl iert. Nu ne-am înţeles niciodată, nu am comunicat niciodată şi nici nu i-am dus dorul vreodată. De fapt, îl uram, ca şi pe mama. A trebuit să moară ca să înţeleg cît de mult l-am iubit.
Înainte de a muri ştiam că va pleca dintre noi, pentru că avea cancer cu metastaze, dar tot nu eram în stare să îi spun ceva frumos, să îl iert şi să îl îmbrăţişez. Nici nu cred că l-am îmbrăţişat vreodată pe tata decît poate la vreo onomastică la care ne întîlneam de complezenţă. Cînd l-am văzut pe patul de moarte nu am putut spune nimic din ceea ce aş fi vrut să îi spun şi tot ce am reuşit să scot din mine a fost o lacrimă pe care a observat-o imediat şi m-a întrebat: "Ai lăcrimat?". Da, lăcrimasem prima oară pentru tata şi îmi părea bine că mă văzuse, fiindcă era şi acesta un fel de a comunica indirect.
IMPENETRABILĂ. Am plecat în seara aceea pentru ca a doua zi dimineaţă să fiu sunată şi să mi se spună ca a murit. Nu am simţit absolut nimic. Mama m-a rugat să trec pe acasă să îl văd şi simţeam un dezgust total, o respingere enormă, astfel încît am hotărît să nu o fac. I-am spus mamei: "Ce pot să mai fac acum? A murit, oricum!". Şi am plecat enervată într-o direcţie opusă.
Zece minute mai tîrziu m-au apucat remuşcările; am făcut un viraj scurt şi m-am dus furioasă spre casa părinţilor mei, furioasă pe mine, mai ales că eram atît de slabă încît cedasem rugăminţilor mamei.
Am ajuns lîngă el la puţin timp după ce murise. Am intrat în camer
