Cînd se numeau G7, la adunări participau liderii ţărilor industrializate; de cînd au devenit G8, prin adăugarea Rusiei, sînt liderii ţărilor bogate: manifestaţii anticapitaliste, antiglobalizare însoţesc reuniunile lor, împotrivind-se tendinţei celor puternici şi bogaţi de a adopta decizii privitoare la viaţa celor săraci şi slabi. Pentru a evita spectacolul ciocnirilor de stradă, întîlnirile se convoacă în locuri din ce în ce mai retrase: anul acesta cei opt conducători de state au stat trei zile la Toyako, o localitate de pe insula Hokkaido. Preţul petrolului, încălzirea globală, criza alimentară, ajutoarele pentru combaterea SIDA în Africa, alegerile din Zimbabwe sînt temele discutate, devenind tot mai evidentă neputinţa de a interveni eficient şi solidar în neliniştile lumii.

Se spune că sînt cei mai puternici oameni din lume, dar nu e chiar aşa: preşedintele american, George W. Bush, este în ultimele luni de mandat în condiţiile unui procentaj catastrofal de susţinere în propria ţară; preşedintele rus, Dmitri Medvedev, este un personaj nou şi încă nimeni nu ştie în ce măsură el va fi autorul sau doar megafonul politicii ruse; preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, nu izbuteşte să întreţină prin acţiuni coerente entuziasmul care a însoţit alegerea sa; cancelarul Germaniei, Angela Merkel, navighează în apele unei coaliţii ameninţînd la fiecare adiere cu scufundarea, Gordon Brown are în faţă o opoziţie tot mai puternică şi în spate un partid tot mai puţin solidar; criza, scumpirile au consecinţe şi în politicile interne ale celorlalte ţări. Toţi ar avea mari greutăţi să explice opiniei publice interne repartizarea unor fonduri pentru ajutorarea unor ţări corodate de guverne corupte şi de haos instituţional. Conducătorii acestora devin celebri prin înflăcărate discursuri anti-americane, anti-globalizare, anti-orice. E contraproductiv să ceri unei ţări, pe