1. Nu m-aş fi gîndit niciodată că într-o zi îmi voi asuma sarcina compunerii elogiului literaturii. Faptul de a fi produs literatură într-o cantitate care îmi pare de-a dreptul excesivă transformă elogiul meu într-un pleonasm evident. Dar printre privilegiile acordate de vîrstă se numără mai cu seamă pleonasmele: e bine să profit. De altfel, astăzi ca întotdeauna în Istorie, mi se pare că literatura merită un elogiu şi mai cu seamă un sprijin. La urma urmei, are aceiaşi duşmani dintotdeauna, aceiaşi detractori, aceiaşi adversari interni şi externi, aceiaşi călăi. Fenomenologia inamicilor săi dispune de o amplă trigonometrie. La zenit se află aceia care nu se limitează la persecutarea ei pentru că sînt deranjaţi de ea: preferă să îi asasineze în mod direct pe producătorii deranjului. Ceea ce rezolvă, în mod evident, problema din rădăcini. Stalinismul a fost exemplar în ceea ce priveşte această practică. Liderul poporului sovietic, autor, printre altele, al unor scrieri de lingvistică, şi-a dat seama că literatura utiliza o altă limbă şi că aceasta nu coincidea cu a sa. Sau, mai mult, înţelesese că nu era vorba de o problemă care să ţină strict de limbă, pentru că şi Mandelstam, şi Pasternak foloseau rusa. Înţelesese însă că ei nu întrebuinţau aceeaşi parole. În fine, înţelesese perfect lecţia lui Saussure şi trăsese consecinţele pe care le cunoaştem. Desigur, practica nu a luat sfîrşit odată cu Stalin. În 1990, am luat la cunoştinţă de acest lucru cu o anumită spaimă, atunci cînd s-a înfiinţat Parlamentul Internaţional al Scriitorilor şi o reţea de oraşe-adăpost care să îi primească pe scriitorii cărora, în ţările lor, li se dorea tăierea gîtului prin amputarea brutală a corzilor vocale, locul destinat fonaţiunii, adică cuvîntului vorbit înainte de a fi scris. Naziştii au ars milioane de persoane. Dar au început cu arderea cărţilor. Mai cu seamă a cărţil