Despre fericire nu poţi vorbi în termeni de întrebare şi răspuns, nu poţi face anchete ştiinţifice. Statisticile există, dar sînt seci şi depărtate totuşi de esenţă. Fericirea nu este aceeaşi pentru toţi, implică mult din personalitatea fiecăruia, din background, e ca o amprentă digitală, deosebind pe om de om şi aducînd despre fiecare informaţii distincte, după care să-l poţi recunoaşte şi, într-o oarecare măsură, clasa. Am luat cîteva amprente, întrebînd trei vîrste, un "emo", un student şi un manager la o companie de soft: ce vă face fericiţi?, dar întrebarea, departe de a aduce un răspuns pur şi simplu, a dezvoltat discuţii despre ei, despre viaţa şi cultura fiecăruia, ţinînd în strînsă relaţie vîrsta şi mediul din care provin. Pînă la urmă am restrîns concluzia la o întrebare: spune-mi ce te face fericit, ca să-ţi spun cine eşti?
Voluptatea suferinţei
Pe la 13 ani, fericirea este ceva de blamat. O vorbă în vînt, un ideal al burghezilor şi al oamenilor înguşti la minte. Oamenii sînt criminali, lumea - damnată. Nu există speranţă şi eşti de-a dreptul desuet dacă încerci să le spui, tu, la 30 de ani, celor care abia mijesc în viaţă, cu obrajii adolescentini ascunşi sub fard şi bretoane prelungi şi revolate, că viaţa este frumoasă. Despre emo s-a vorbit mult în ultima vreme, mizîndu-se mai ales pe nefericirea care i-ar caracteriza, pe faptul că sînt toţi nişte posibili candidaţi la sinucidere. Un clişeu, pufneşte un "lider". Are aproape 14 ani, a citit Pe culmile disperării. A ascultat Nirvana... Kurt Cobain a ştiut, a avut tupeu. Ca să fii fericit trebuie să te eliberezi de temniţa vieţii. Încerc să prind mingea la fileu, întreb dacă moartea nu este şi ea o temniţă, poate mai restrictivă decît viaţa? Stă puţin pe gînduri. Este ateu. Nu crede în viaţa de după moarte... dar, îmi spune, nu el a cerut să se nască. De ce nu se sinucide? Pentru că e laş.