Recentele discuţii despre subiectele de la bacalaureat, care nu ţin seama de programa şcolară, nu reprezintă altceva decît o acutizare periodică, repetată an de an, a unei maladii cronice de care suferă o instituţie a cărei prestaţie lasă de dorit nu de ieri-alaltăieri. O maladie ale cărei simptome – corupţia şi competenţa discutabilă – îi afectează pe elevi nu numai în momentele cruciale, ci şi în activitatea şcolară cotidiană. Aprobarea cu prea multă (şi dezinteresată?) indulgenţă, de către aceeaşi instituţie, a unor manuale care nu ar fi trebuit să ajungă pe băncile elevilor, combinată cu lipsa de discernămînt a unor profesori care au optat pentru ele, în detrimentul propriilor elevi, i-a determinat pe aceştia să migreze către şcoli cu standarde didactice mai înalte. Urmările sînt cele deja bine cunoscute: în timp ce unele şcoli abia fac faţă afluenţei de elevi, altele sînt în pragul falimentului. Este un dezechilibru care dovedeşte clar funcţionarea slabă a sistemului. Sau, pentru a privi partea plină a paharului, este o dovadă că organismul dă semne de însănătoşire, eliminînd „toxinele“. Dar pentru ca vindecarea să fie deplină, este necesar un tratament radical, ca acela propus de un fost ministru (non-tăricean!): schimbarea întregii echipee de la SNEE, jumătăţile de măsură rămînînd fără efect, după cum s-a văzut de la un examen la altul. Dacă în cazul subiectelor care nu corespund programei, justiţia (minunata noastră justiţie, căreia i s-a dus buhul!) îşi poate spune cuvîntul, în alte cazuri, precum cel al subiectelor „obosite“ sau cel care i-a făcut pe mulţi elevi să clacheze, trimiţîndu-i la „intelectualul“ Ilie Moromete, din cauza incapacităţii evaluatorilor de a formula clar şi concis o cerinţă – cine îşi mai poate spune cuvîntul? La fel de revoltătoare sînt cazurile în care se remarcă o totală incompetenţă profesională: de pildă, se cere identifica