Când vine vorba de lauda de sine, nimeni nu întrece olteanul. Chiar dacă există aceeaşi pasiune, idee sau treabă de făcut, nimeni nu e mai bun ca el. Precum un Prometeu modern, olteanul s-ar oferi vulturului doar ca să vadă lumea că nu există ficat mai bun decât al lui şi că nu există un sacrificiu mai mare pe pământ decât cel făcut în momentul acela. Să ne fie clar, nu există om să iubească sau să sufere mai mult decât o face olteanul.
Lucru valabil şi atunci când vine vorba de „cât de suporteri suntem“. Unii îşi măsoară pasiunea în numărul de deplasari făcute. Alţii vorbesc despre vechimea pe stadion şi despre sacrificii. Mai sunt însă unii care, trăind în Capitală, s-au născut cu acest microb peren de a ţine cu Universitatea şi care îşi spun olteni chiar dacă sunt de prin alte părţi decât zona celor cinci judeţe vorbitoare de perfect simplu.
Pentru ei, simplul fapt că trăiesc printre cei ce susţin echipele Bucureştiului îi face să fie foarte expuşi la o multitudine de riscuri şi pericole. Nu poţi să te duci şi să sari în sus de bucurie sau să te proclami leu, când sunt unii care de abia aşteaptă să te ia la întrebări. Poţi să te consideri cu uşurinţă inconştient dacă vreodată ţi-a trecut prin minte să iei vreun însemn al clubului alb-albastru şi să te plimbi mândru prin cartiere precum Ghencea, Giuleşti ori Colentina.
Suporterul alb-albastru din Capitală are locul lui în galeria fanaticilor olteni, pentru care este apreciat de cei de acasă. Deşi mai sunt uneori subiect de glumă, deseori spunându-li-se că orice ar face nu o să fie niciodată olteni adevăraţi, leii din Capitală nu sunt mai prejos decât cei din Craiova. Şi asta pentru că îi uneşte acelaşi ideal şi aceeaşi pasiune pentru o echipă.
Poveştile celor din Bucureşti, precum şi „contrele“ cu alţi suporteri rivali sunt numeroase şi uneori şocante.
E greu să supravieţuieşti într-un or
