O ambiţioasă expoziţie ne îmbie, din 19 iunie, în sălile Muzeului Naţional de Artă al României. Pictura autohtonă, de la Aman la Pallady, este adusă în atenţia publicului dintr-un unghi mai puţin explorat: atelierul, modelul, pictorul. Tocmai pentru că intră într-o rutină exersată de secole – şi, prin urmare, aproape indistinctă, de la sine înţeleasă – problematica atelierului este, necesarmente, de reconsiderat. Regizată cu această intenţie, expoziţia devine discurs autoreflexiv, un interesant exerciţiu de evaluare cu propriul instrumentar: prin pictură, despre pictură. A sonda, cu o asemenea tematică, materialul divers al modernităţii româneşti (preponderent intervalul 1870-1950) este cu atît mai provocator cu cît, în spaţiul artei europene, anul 1855 reprezintă un metaforic terminus. Este anul în care Gustave Courbet pictează Atelierul artistului; o alegorie realistă. Pînă la el, însă, cultura europeană construise deja mitul artistului. Actuala expoziţie este, prin urmare, un bun prilej de a survola istoria, stabilind cîteva repere. *** Cei trei termeni – artistul, atelierul, modelul – compun o ecuaţie menită a rezolva chestiunea locului, dar şi a procesului creator. Pe dozarea lor, pe jocul subtil al relaţiilor şi ipostazelor în care ei apar, se conturează aura de mister, magie, legendă a artei şi artistului. Raportul artist – model se poate conjuga, de pildă, cu apariţia divină; o invocată „origine“ a picturii (sacre) este, bunăoară, chipul Fecioarei pictat de Sfîntul Luca; un subiect frecventat de primitivii neerlandezi (Rogier van der Weyden), de figurile Renaşterii italiene (Giorgio Vasari) şi flamande (Maerten de Vos, Maerten van Heemskerk), de El Greco, în perioada cretană, sau de Francisco Zurbarán, în secolul al XVII-lea. Nu e vorba aici, însă, de un „scenariu“ creştin, întrucît Zeus însuşi ar fi stat, după Pliniu, în faţa lui Fidias. Divinitate