Între Bucureşti şi Ploieşti, dacă te uiţi pe numitul DN 1 dinspre Ploieşti vezi pe mijloc acelaşi lucru ca şi dinspre Bucureşti: o bordură lată cât două.
Asta în timpul zilei, că noaptea nu o vezi. Doar o simţi, bucureşteanul fiind dotat cu un simţ suplimentar care îi indică o groapă când nimic nu prevesteşte asta, o şină de tramvai ruptă de context sau un copac în asfalt. Adică eu nu pot spune cum o simt, dar ştiu că e acolo şi veghează precum FNI-ul somnul nostru liniştit. E exact ca râsetele înăbuşite ale celorlalţi când eşti gata să te însori, ca privirile alea înşelătoare când ai luat la purtare ceva nou, e ca un căscat camuflat în întrebare când tu povesteşti ceva crucial, aşa e bordura asta dublă.
E o bordură ca toate bordurile de tip videan, colţuroasă, poroasă, gri-deschis exact ca restul asfaltului. Aici pot spune că au nimerit-o. Se asortează perfect cu restul drumului. Tot aici e şi marea problemă. Nu asortatul. Confuzia teribilă, care bănuiesc că îi poate fi fatală unui bucureş tean care n-are simţul de care vorbeam sau unui cetăţean din oricare parte a ţării care consideră că lucrurile sunt cum par a fi. Iar noaptea sensurile drumului nu par despărţite de ceva voluminos, ci doar de nişte tonuri de gri ale asfaltului. Ai senzaţia că poţi să te apropii de axul drumului în voie, la o adică ai chiar sentimentul că poţi să întorci dacă ţi-ai uitat ceva acasă. Nu poţi. Adică ai putea, dar cu maşina grav avariată. Cu sperietura de rigoare la o aşa surpriză.
Am văzut peste tot în lume că zonele cu cele mai mici dubii la observare sunt semnalizate excesiv, insistent, obsedant. Zonele cu lucrări, micile intevenţii de ultimă oră în asfalt, lucrurile care ar putea fi piedici în calea circulaţiei coerente a vehiculelor au zeci de becuri în preajmă, luminiţe, stâlpi reflectorizanţi. La noi nu. E o construcţie solidă pe mijlocul s
