Noua critica si noua literatura - Stii ca n-am obiceiul sa-mi aleg lecturile dupa recenziile din presa. Si, totusi, de data asta am facut-o, caci prea erau unanimi cronicarii in elogii. Am citit, prin urmare, romanul lui... cutare, o carte - cum scria in gazete - despre conditia umana a zilelor noastre si, in acelasi timp, o mare izbanda literara. Ei bine, iti imaginezi ce-am gasit in ea? Un soi de jurnal al unui tanar cu un bagaj lexical de vreo suta si ceva de cuvinte, a carui existenta se rezuma la afaceri hetero si homosexuale, pregatite cu prize de hasis si betii de sfarsit de lume. Nu tu o observatie mai de Doamne ajuta, nu tu o idee sa te puna pe ganduri, nu tu o formulare cat de cat memorabila. In schimb, vulgaritati cat pentru un dictionar de argou si injurii cu nemiluita. Ma rog, asta s-a priceput autorul sa scrie, treaba lui. Dar ce face critica? Si-a pierdut de tot busola, ca nu mai e in stare sa deosebeasca literatura de simpla inseilare?
- Ei, cum sa si-o piarda? Doar ca nu o poate folosi, pentru ca e defecta. Sunt vreo douazeci de ani de cand critica isi tine busola in buzunarul de la pantaloni, ca pe o pretioasa mostenire, ii lustruieste capacul si sticla protectoare, eventual o arata oricui se intereseaza de ea, facandu-se a nu vedea ca acul nu mai indica demult nordul valorilor.
- Eu vorbesc serios si dumitale iti arde de gluma.
- Ba nu glumesc defel. Constat numai. Va sa zica, in loc sa ia act de starea busolei, sa o dea la reparat ori sa-si procure alta noua, capabila sa-i arate directia de mers, critica rataceste cam la voia intamplarii. Ceea ce n-ar fi de dispretuit, fiindca poti nimeri drumul bun si prin accident. Fireste ca o critica lipsita de ajutorul principalului instrument de identificare a valorilor literare nu face o impresie tocmai favorabila. Selectia, oricat de capricioasa, presupune, nu-i asa?, oaresc
