Am scris, acum cîteva săptămîni, despre dependenţa femeilor Ewing de soţii lor, despre cum îşi definesc ele, bietele, identitatea doar în raport cu jumătatea masculină, cea in charge, a cuplului. Simt nevoia, după ce am mai înaintat cu episoadele serialului (ajungînd cu vizionarea pe la sfîrşitul seriei întîi, cam pe cînd se naşte copilul lui Sue Ellen, deocamdată cu tată incert...) să reabilitez, măcar un pic, personajele feminine ale serialului. Motivul? Evoluţia mentalităţilor legate de femei, de rolul lor în familie şi societate, din anii â80 spre anii â90. Lucru care s-a petrecut, de altfel, şi la noi. Ţin minte că, în anii â90, aveam obsesia gospodinelor: poate şi din perioada Pieţei Univeristăţii, în care (cel puţin unele dintre ele) erau de partea cealaltă a baricadei (cea cu FSN-ul şi muncitul, nu gînditul...) faţă de noi, studenţii de atunci. Dar şi dintr-una precedentă: aceea cînd, pe vremea lui Ceauşescu aflîndu-ne încă şi eu adolescentă fiind, le simţeam pe doamnele înflorate şi rotunde uitîndu-se critic la mine, pe stradă, pentru că purtam mini sau mă sărutam cu vreun băiat...
Vremurile acelea au trecut iremediabil. Iar serialul Dallas, dacă îl priveşti cu un ochi al cronicarului de viaţă cotidiană, înregistrează multe din aceste schimbări de moravuri. În primul rînd, familia Ewing de "fundal" - cel mai des, Miss Ellie şi Jock - formează un soi de cor etic care pronunţă verdicte în diverse dileme de comportament public sau privat. Pe acest fundal dificil, biata Pamela, pe care o acuzam - luîndu-mă după ipostazele ei din primele episoade - că face totul în funcţie de Bobby şi familia lui, reuşeşte, totuşi, să se emancipeze. În primul rînd, insistă să-şi ia o slujbă undeva, ceea ce este complet împotriva preceptelor familiei: chestiune de statut... După ce îi convinge greu pe Bobby şi pe părinţii acestuia să accepte ideea că vrea să-şi pă
