„Ai văzut ultimul Afrim? E genial!“ „Băi, eu pentru ăsta nu m-aş duce nici pînă la Ploieşti!“ Sau: „Am auzit că vine Afrim şi la noi!“ „Du-te, dom’le, de-aici, nu vine ăla la noi!“. „Ştii cu cine mi-ar plăcea să repet? Cu Afrim!“ Sau: „Fugi de-aici! Am auzit că te scoate din minţi!“. Sînt cîteva dintre reacţiile posibile, reale, declanşate la auzul numelui lui Radu Afrim. Reacţii care arată că unii îl divinizează, că alţii îl detestă, că actorii speră să lucreze cu el, că directorii de teatre (unii) se tem că le va bulversa instituţia, dar că, în final, toată lumea vorbeşte despre. Promotor declarat (şi foarte eficient) al autorilor şi textelor contemporane, Radu Afrim a reuşit ca, în numai cîţiva ani de „galere“ estetice, să sară din categoria rebelilor controversaţi în aceea a brandurilor consacrate. „Galerele“ lui estetice au însemnat răzvrătirea împotriva formulelor tradiţionale, bătălia cu inerţiile instituţionale, cu inerţiile artiştilor (dacă, la început, mai ales tinerii doreau să lucreze cu Afrim, regizorul a demonstrat că poate reinventa şi actori cu îndelungi înscrisuri în cartea de muncă) şi, nu în ultimul rînd, cu acelea ale receptorilor (fie ei avizaţi ori profani). În urmă cu un deceniu, numai cîteva teatre au fost dispuse să rişte cu Afrim; acum toată lumea îşi doreşte numele lui pe afiş. Cel mai recent Afrim pe care l-am văzut a fost la Timişoara, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ (TNT). Deşi nu este „ameninţat“ cu restaurarea sediului, TNT a făcut demersuri, convingătoare, se vede, şi a obţinut de la Consiliul local, spre folosinţă pentru 49 de ani, o veche sală de sport, fost manej regal. Degradat, dar cu o arhitectură atrăgătoare, edificiul e amplasat într-o zonă strategică urban: parcul central, care îi pune în valoare înfăţişarea şi atrage lume. Poziţionarea, aspectul (afectat de trecerea vremii, patina îl face şi mai atrăgător) şi ma