Fiindcă mi s-a dus şi Cyd Charisse, cea numită de Fred Astaire "Minunata Dinamită", "cea cu care dacă ai dansat o dată, dansezi cu ea toată viaţa", aşa cum ce a dansat el cu ea în Band Wagon mi-a rămas pentru totdeauna lîngă pălăria de pai învîrtită de ea cu vîrful piciorului în Cîntînd în ploaie, am urcat în cinemateca personală şi am găsit o bobină din urmă cu 35 de ani.

Poţi lua Discursul asupra metodei şi-l poţi pune pe note şi step.

Poţi lua scrisoarea lui Seneca trimisă prietenului său Luciliu, aceea - de pildă - în care demonstrează că panica e tot ce-i mai rău în viaţa omului, mai rea decît boala, mai cumplită decît moartea - şi din ea se poate extrage o melodie minunată pe care Fred Astaire o poate comenta dansînd în timp ce Audrey Hepburn îi ascultă ideile şi muzica stepului care îţi transmit şi ţie şi ei acelaşi mesaj: oameni buni, nu intraţi în panică, orice s-ar întîmpla, la, la, la... Poţi lua un redactor-şef (vezi Funny Face) care-şi cheamă redactorii tot prin cîntece şi şlagăre, pentru a le comunica foarte serios precum că revista lor n-are nici sens, nici idei, nici umor, iar redactorii se transformă într-un cor şi discuţia asupra conţinutului articolelor devine o arie ca în Liliacul, numai că i se schimbă nonsensul; nonsensul devine mult mai adînc, fără a fi absurd sau stupid; toţi ajung, de pildă, la ideea absolut valabilă şi valoroasă că "rozul e culoarea viitorului" şi urmează balet pe această idee greu contestabilă în lupta actuală împotriva sinistrozei, boală grea a spiritului care vede peste tot doar crize iremediabile, olé!

Se poate lua un grav profesor universitar care pleacă la facultate să-şi inaugureze cursul despre Critica raţiunii pure şi de-acasă pînă la catedră el dansează pe stradă, valsează, strîngînd la pieptu-i deloc de aramă, pomii de pe bulevard, poliţiştii, gospodinele, florăresele şi chiar zarzavagiii; C