Isus ne-a spus că e mai bine să facem fapte de milostenie cînd nu sînt alţii de faţă. Acest sfat se potriveşte cu ideea de bun-simţ că dacă facem binele numai în public, atunci motivaţia principală este dorinţa să cîştigăm prestigiu social prin generozitatea noastră. Poate dacă n-am fi priviţi, n-am fi generoşi deloc. Acest argument duce uneori la dispreţ faţă de acel tip de graffiti filantropic prin care numele donatorilor sînt scrise cît mai vizibil în sălile de concerte, în muzee şi pe pereţii instituţiilor de învăţămînt. Adesea, aceste nume se găsesc nu numai pe faţadele clădirilor, ci pe oricare parte a acestora, iar fantezia constructorilor şi a arhitecţilor este nelimitată în această privinţă.
Unii psihologi susţin că astfel de manifestări de caritate ostentativă reprezintă echivalentul uman al felului în care păunii îşi expun coada spectaculoasă. La fel cum păunul îşi arată puterea şi frumuseţea prin coada enormă - care, din punctul de vedere strict al utilităţii, reprezintă o risipă de resurse naturale -, tot astfel actele publice costisitoare de filantropie transmit un semnal către ceilalţi că donatorul posedă o avere mare, din moment ce îşi permite să ofere atît de mult.
Apare totuşi o întrebare, din perspectivă etică: chiar ar trebui să ne pese atît de mult cît de pure sînt motivele care te determină să dăruieşti ceva? Pînă la urmă, ceea ce contează este că s-a oferit un lucru pentru o cauză bună. Putem să ne uităm cu suspiciune la o nouă şi somptuoasă sală de concerte, nu neapărat pentru că numele donatorului este inscripţionat pe faţada de marmură. Mai degrabă am putea să ne întrebăm dacă într-o lume în care 25.000 de copii mor din cauza lipsurilor materiale în fiecare zi, umanitatea chiar are nevoie de o astfel de sală de concerte.
O parte importantă a cercetărilor psihologice contemporane neagă înţelepciunea sfatului pe care ni
