România lui Emil Constantinescu a încetat să mai ceară de la Ucraina insula, pe care Dej şi Ceauşescu cutezau să o solicite din partea URSS
Cele 17 hectare de stâncă urcată până la 40 metri din mare, fără apă potabilă, cu vegetaţie săracă, fără măcar vreo tufă mai înaltă sub care să te adăposteşti de arşiţă – cunoscute drept Insula Şerpilor – au stârnit de mii de ani o atracţie inexplicabilă. De la grecii antici, care încă de la anul 777 î.Hr. includeau această „insulă a lui Ahile” în mitologia lor, până la geopolitica din secolul al 19-lea şi al 20-lea, această stâncă a prezentat un interes pentru puterile vremii, mai mare chiar decât al riveranilor. În stăpânirea Ţării Româneşti până în 1484, insula trece la otomani până în 1812, când este ocupată de Rusia şi anexată oficial în 1829.
Prin Tratatul de la Paris (1856), marile puteri europene o „reatribuie” Imperiului Otoman, pentru ca aceleaşi puteri să o redea României, prin Tratatul de la Berlin (1878). În 1920 şi 1938, alte documente internaţionale recunosc ţării noastre suveranitatea asupra micului teritoriu, ceea ce a contat prea puţin atât pentru Germania nazistă, cât şi URSS, care au controlat, de facto, insula pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tratatul de Pace de la Paris (1947) lăsa insula în posesia României, „şterpelită” apoi de URSS (în 1948) printr-un protocol ţinut secret, încheiat între premierul Petru Groza şi ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov.
Sovieticii aveau să intre în posesia insulei abia în august 1949, după arestarea şi debarcarea la Sulina de către Marina sovietică a micii garnizoane care păzea farul de pe stâncă. Gheorghe Gheorghiu-Dej a insistat ca protocolul din 1948 să fie ratificat incomplet (doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Române), ceea ce a lăsat permanent o portiţă invocată de partea română în negocierile cu sovie
