Da, suntem probabil ultimii scriitori în sensul propriu al cuvîntului, dar asta înseamnă mai degrabă o fatalitate, o consecinţă a evoluţiei ineluctabile, şi nici pe departe o tragedie.
Ideea "viitorului literaturii", temă-fetiş pentru majoritatea întîlnirilor internaţionale din ultimele decenii, şi-a creat la rîndul ei un soi de "limbă de lemn", utilizată şi perfecţionată de la an la an. Pesimismul de circumstanţă întovărăşeşte glosele futurologice despre literatură, iar îngrijorarea profundă în legătură cu arta scrisului a ajuns temă repetitivă şi inepuizabilă.
Se poate introduce oare luciditate în acest funebru cor emotiv? Chiar dacă literatura s-ar sfîrşi (adică o anumită idee despre literatură, devenită nouă familiară), chiar dacă cei ce se ocupă cu scrierea de cărţi ar reprezenta o specie pe cale de dispariţie, înseamnă asta oare un cataclism? Un mare filozof român din a doua jumătate a secolului XX căuta să-şi convingă auditoriul că a fi ultimul (sau ultimii) dintr-un şir ce se pierde în noaptea timpurilor e mai degrabă un avantaj, o glorie, decăt motiv de angoasă; presupunănd că un război atomic ar distruge în întregime speţa umană, noi, ultimii vieţuitori dinaintea catastrofei, oamenii care am apucat ultimii ani de normalitate, ar trebui să fim recunoscători sorţii că ne-a oferit asemenea poziţie privilegiată - suprema consolare ontologică de a aparţine grupului ales.
Constantin Noica exagera în mod conştient, dar sîmburele de adevăr aflat în centrul raţionamentului său îşi păstrează valoarea. Scriitorii de astăzi se află la căpătul unui ciclu început cu cinci secole şi jumătate în urmă, odată cu Gutenberg. Ideea de a aşterne pe hărtie un text de mărime semnificativă pentru a-l revedea apoi sub formă de carte - iată una dintre constantele civilizaţiei noastre şi un obicei intrat în profunzimea psihicului colectiv. Act
